Natascha Kampusch: 3096 de zile Povestea tinerei răpite la 10 ani, ținută captivă vreme de 8 ani (4)

Lumea în care trăiam acum se reducea la cinci metri pătrați. Dacă voiam să nu înnebunesc în ea, trebuia să încerc să o cuceresc. Nu ca poporul oamenilor-cărți-de-joc din Alice în Țara Minunilor, care doar aștepta tremurând strigătul îngrozitor „Tăiați-le capul!“; nu supunându-mă unei realități nefirești, ca toate acele crea­turi mitice. Ci încercând să-mi creez, în acel loc întu­necos, un refugiu în care, chiar dacă făptașul putea pătrunde oricând, voiam totuși să mă protejez, țesând în jurul meu și al vechii mele lumi, pe cât era posibil, un fel de cocon protector.

Am început să mă instalez în celulă și să transform închisoarea unde mă aruncase făptașul într-un spațiu al meu, în camera mea. În primul rând mi-am dorit un calendar și un ceas deșteptător. Eram prizonieră într-o gaură a timpului în care făptașul era singurul stăpân. Orele și minutele se amestecau într-un terci gros, care se așeza ca un strat de plictiseală peste tot. Prˇiklopil stăpânea ca un dumnezeu asupra luminii și întuneri­cului din lumea mea. „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină! Și Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.“ Un bec chior îmi dicta când să dorm și când să fiu trează.

Îl întrebam pe făptaș mereu în ce zi suntem și în ce dată. Nu știam dacă mă minte sau nu, dar asta nu conta. Cel mai important lucru pentru mine era să simt că încă mai am o relație cu lumea mea de dinainte, cea de deasupra. Dacă era zi de școală sau sfârșit de săptămână. Dacă se apropia vreo sărbătoare sau vreo aniversare pe care voiam s-o petrec cu familia. Să mă­sori timpul, asta am învățat atunci că este poate cea mai importantă ancoră, mai ales într-o lume în care altminteri ești amenințat să dispari. Calendarul mi-a redat o părticică din orientarea în trecut – imagini la care făptașul nu avea nici un acces. Știam acum dacă copiii se trezesc devreme sau au voie să doarmă până mai târziu. În închipuire urmam programul zilnic al mamei. Azi trebuie să meargă la magazin. Poimâine poate își va vizita o prietenă. Iar la sfârșit de săptămână va face o excursie cu prietenul ei. Și așa, doar din cifre și denumiri ale zilelor săptămânii, îmi construiam o viață personală pe care mă sprijineam.

Și mai important a fost ceasul deșteptător. Mi-am dorit să am unul de modă veche, care însoțea trecerea secundelor cu un ticăit zgomotos și monoton. Iubita mea bunică avea un asemenea ceas deșteptător. Când eram mică detestam ticăitul care mă deranja când voiam să adorm și se furișa chiar și în visele mele. Acum mă agățam atât de tare de acest ticăit, asemenea celui care, prins sub apă, se agață de un ultim pai prin care plămânii lui mai pot primi ceva aer de la suprafață. Cea­sul îmi dovedea că timpul nu s-a oprit și că pămân­tul se învârtește în continuare. În starea de amețeală în care eram, fără să mai am sentimentul timpului și al spațiului, ticăitul lui era legătura mea cu lumea reală de afară.

Când eram stresată mă concentram aşa de intens asupra zgomotului său, încât, măcar pentru câteva minute, puteam face să dispară vâjâitul înnebunitor al ventilatorului, care îmi umplea camera până la limita insuportabilului. Seara, când stăteam întinsă pe pat și nu puteam adormi, ticăitul ceasului era ca o frânghie lungă de sal­vare pe care mă cățăram ieșind din celulă, furișându-mă în pătuțul meu de copil din casa bunicii. Acolo puteam adormi liniștită, știind că ea mă veghează din camera alăturată. În astfel de seri mă ungeam pe mâini cu puțin Franzbranntwein. Când îmi acopeream fața cu ele și mirosul acela caracteristic îmi pătrundea în nări, mă năpădea o senzație de intimitate. Așa cum pe vremuri, copil fiind, îmi îngropam fața în șorțul bunicii. Și astfel puteam să adorm.

În timpul zilei eram ocupată sa-mi aranjez minuscula cameră cât mai familiar cu putință. I-am cerut făpta­șului detergenți ca să elimin mirosul umed de pivniță și de moarte care plutea peste tot. Pe podeaua celulei mele se depusese un strat subțire și negru de mucegai cauzat, pe deasupra, și de umezeala pe care doar simpla mea prezență o producea și care făcea aerul prăfuit și mai greu de respirat. Într-un loc parchetul laminat se înmuiase de la umezeala care urca din pământul de dede­subt. Pata aceea era o permanentă, dureroasă reamin­tire a faptului că într-adevăr mă aflu sub pământ, în adânc. Făptașul mi-a adus un set cu o mătură și un făraș roșu, o sticlă cu soluție de curățat Pril, un spray de cameră și niște lavete cu aromă de cimbru, exact ca cele pe care înainte le vedeam mereu în reclame.

Natascha Kampusch

 3096 de zile

Povestea tinerei răpite la 10 ani, ținută captivă vreme de 8 ani

„Acum mă simt îndeajuns de puternică încât să spun întreaga istorie a captivității mele.“

 

Cu Heike Gronemeier și Corinna Milborn

Traducere și note de Cristina Cioabă

Colecția Memorii/Jurnale

Humanitas, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *