Natascha Kampusch: 3096 de zile Povestea tinerei răpite la 10 ani, ținută captivă vreme de 8 ani (2)

Măturam, cu mare grijă, în fiecare dimineață toate colțurile celulei și apoi spălam podeaua până o făceam lună. Începeam cu curățatul ușii. Acolo peretele era un pic mai gros decât blatul subțire al ușii. Apoi mă îndreptam către stânga, spre colțul oblic al camerei, în zona unde erau așezate toaleta și chiuveta dublă. Puteam să-mi petrec ore întregi în acel loc, curățând cu detar­trant stropii de apă de pe metalul chiuvetei, până când totul strălucea perfect, iar toaleta o spălam atât de bine, încât părea o floare rară de porțelan crescută din podea. Apoi lucram cu grijă, pornind dinspre ușă către restul camerei: mai întâi de-a lungul și apoi de-a latul pereților, până ajungeam la cel mai îngust dintre ei, aflat în partea opusă a ușii. La sfârșit împingeam la o parte patul și curățam mijlocul camerei. Eram foarte atentă să nu folosesc prea multe lavete ca să nu se facă și mai multă umezeală.

Când eram gata, împrospătam aerul pulverizând dintr-un odorizant de cameră din gama aromelor naturale pe care le inspiram cu lăcomie. Atunci când simțeam în nări mirosul odorizantului, mă lăsam pen­tru o clipă purtată de el. Mirosul de lavandă nu era neapărat plăcut, dar el îmi mijlocea iluzia unui câmp înflorit. Și când închideam ochii, imaginea desenată pe tubul de spray devenea culisele din spatele pereților celulei mele. În mintea mea alergam printre șirurile albastru-violete de lavandă, simțeam pământul sub tălpile mele și inspiram aroma intensă a florilor. Aerul cald era plin de zumzăitul albinelor, simțeam în ceafă razele fierbinți ale soarelui. Deasupra mea, cât vedeai cu ochii, se întindea nesfârșită bolta albastră a cerului. Câmpurile se întindeau până la orizont, fără ziduri și fără nici o opreliște. Alergam atât de repede, încât aveam senzația că parcă zburam. Și nimic nu mă oprea în acest nesfârșit albastru-violet.

Când deschideam ochii, pereții reci mă aduceau brusc înapoi din călătoriile mele imaginare.

Imagini. Aveam nevoie de cât mai multe imagini din lumea mea, pe care să le pot aduce eu la lumină. Ima­gini care să nu fie rodul fanteziei bolnave a făptașului și care să țâșnească din orice colț al camerei. Încet, am început să colorez lambriurile cu care erau îm­brăcați pereții cu creioanele pastelate pe care le aveam în ghioz­dan. Voiam să las ceva în urma mea, ase­menea deținu­ților care zgârie pereții celulelor – cu imagini, cu ziceri, cu scrijelituri pentru fiecare zi în parte. Acum înțelegeam că nu fac asta din plictiseală: desenatul este o metodă prin care scapi de sentimentul de slăbiciune și de senzație că te afli cu totul în mâna altora. Ei fac asta pentru a-și demonstra lor și altora, care vor mai trece vreodată prin acea celulă, că există, sau, cel puțin, că au existat cândva.

Mâzgălelile mele de pe pereți aveau și un al doilea scop: îmi cream astfel un decor în care îmi închipuiam că aș fi acasă. În primul rând am încercat să desenez pe perete intrarea din apartamentul nostru: pe ușa celulei am desenat o clanță, pe peretele de lângă – o comodă mică, care e și azi în holul din casa mamei. Am desenat cu acribie conturul și mânerele sertarelor, nu-mi ajun­geau creioanele pentru tot, dar a fost de ajuns pentru a-mi crea o iluzie. Acum, când stăteam întinsă pe pat și priveam în direcția ușii, îmi puteam închipui că mama tocmai a venit, a intrat înăuntru, m-a salutat și a pus cheile pe comodă.

Mai apoi, am desenat pe perete un arbore genea­logic. Numele meu era scris jos de tot, sub cele ale suro­rilor mele, ale soților și copiilor lor, al mamei și al prietenului ei, al tatei și al prietenei lui și în cele din urmă ale buni­cilor. Mi-a luat mult timp elaborarea acestui arbore genealogic. El îmi oferea un loc pe lume și mă asigura că eram o parte a unei familii, o parte a unui întreg, și nu un atom plutind în afara lumii reale, așa cum mă simțeam adesea.

Pe peretele opus am desenat o mașină mare. Trebuia să fie un Mercedes SL argintiu – mașina mea preferată, din care aveam un model acasă și pe care voiam să mi-o cumpăr cândva, când voi fi mare. În loc de pneuri avea niște sâni grăsuți. Asta văzusem eu odată într-un graffiti de pe un perete de beton din apropierea cartierului nostru. Nu mai știu acum exact de ce am ales acel motiv. În mod cert voiam ceva puternic, ceva ce presu­punea o imagine de adult. Chiar în ultimele luni din școala primară o enervasem pe învățătoare cu tot felul de provocări. Înainte să înceapă orele aveam voie să desenăm cu creta pe tablă, dacă apoi ștergeam totul la timp. Pe când ceilalți copii desenau flori și figuri din desene animate, eu scriam „Protest!“, „Revoluție!“, „Afară cu profesorii!“. Nu era o atitudine potrivită pen­tru o clasă mică, cu douăzeci de copii care învățau protejați ca într-o grădiniță prelungită. Nu știu dacă pe atunci eram mai avansată pe drumul pubertății decât colegii mei de clasă, sau dacă doar voiam să mă dau mare în fața celor care mă șicanau. În orice caz, în captivitate, aceste mici accese de rebeliune, care se vedeau în acel desen, îmi dădeau putere. La fel ca înju­rătura pe care o scrijelisem cu litere mici, pe perete, într-un loc ascuns: „F…“ Voiam astfel să opun rezis­tență, făcând ceva interzis. Făptașul nu a părut să fie impresionat de asta, în orice caz nu a comentat nimic cu privire la desen.

*

Cea mai importantă schimbare s-a produs atunci când am avut în celulă un televizor și un video. Îl rugasem pe Prˇiklopil de nenumărate ori, iar într-o zi chiar mi-a adus ambele aparate jos și le-a așezat lângă computer, pe comodă. După săptămâni întregi în care întâlnisem „viața“ redusă doar la o singură formă, anume cea a per­soanei făptașului, puteam acum, cu ajutorul ecranu­lui, să am în celulă o copie colorată a societății umane.

 

Natascha Kampusch

 3096 de zile

Povestea tinerei răpite la 10 ani, ținută captivă vreme de 8 ani

 

„Acum mă simt îndeajuns de puternică încât să spun întreaga istorie a captivității mele.“

 

Cu Heike Gronemeier și Corinna Milborn

Traducere și note de Cristina Cioabă

Colecția Memorii/Jurnale

Humanitas, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *