Interviu Andrei OIȘTEANU: despre sexualitate, narcotice şi xenofobie în vremea pandemiei

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cristian Pătrășconiu: Ai lucrat și ai scris, timp de decenii, despre trei teme foarte sensibile, cu potențial exploziv: evreii, sexualitatea, drogurile. Să le luăm pe rând, adăugând „din lateral“ și contextul – atât de problematic – recentissim: ce face o criză majoră – cum este pandemia pe care o traversăm în acest an – din mitologiile despre evrei?

Andrei Oișteanu: În 1347, a ajuns în Europa (pornind tot din China!, trecând prin Orientul Mijlociu și Țările maghrebiene) virusul unei pandemii sinistre numită „ciuma neagră“. Bacteria s-a răspândit fulgerător prin puricii care se hrăneau cu sângele șobolanilor de pe corăbiile contaminate. Corăbii care nu au stat în carantină, o izolare a vaselor înainte de acostare timp de patruzeci de zile (quaranta giorni). Urmările au fost năprasnice. În câțiva ani au murit între 35% și 50% dintre europeni.

Cum a ajuns evreul în acest tablou apocaliptic?

Oamenilor le-a trebuit un vinovat concret, un „țap ispășitor“. A fost ales evreul, „diferitul“ par excellence. Mai ales în Europa Occidentală și Centrală, s-a „confecționat“ legenda conform căreia evreii – complotând sau nu cu alți marginali sau excluși (leproși, musulmani, eretici) – otrăveau intenționat fântânile pentru a-i omorî sau îmbolnăvi pe creștini. S-au pus în mișcare diverse teorii conspiraționiste. Secole de-a rîndul, la portretul oricum negativ al „evreului imaginar“ s-a adăugat și acest stigmat generator de pogromuri mai mult sau mai puțin spontane și de arderi pe rug inchizitoriale. Tot în Evul Mediu s-a declanșat o altă psihoză: chipurile, medicii evrei își otrăvesc pacienții creștini. Această credință a supraviețuit până în epoca stalinistă prin cunoscuta acuzație privitoare la medicii evrei: „asasinii în halate albe“ (ianuarie-februarie 1953).

Ai studiat toate aceste aspecte și multe altele în bine-cunoscuta ta carte privind „imaginea evreului în cultura română și europeană“. O carte care a beneficiat de premii internaționale și de traduceri în mai multe limbi străine (engleză, franceză, germană, italiană și maghiară, dacă nu mă înșel). Revenind, cum a evoluat acest clișeu și cum arată el astăzi?

Cu timpul, acest stereotip evreofob a luat alte forme, s-a diminuat și, în final, a cam dispărut. Cu alte cuvinte, acuzația nu a mai fost pusă anume pe seama evreului, străinul prin excelență, dar a rămas pe seama „celuilalt“, pe umerii altor „străini“ (cu sau fără ghilimele). În mentalul colectiv, epidemiile sunt percepute ca fiind alogene și exogene, venite din afară. Vinovată este mereu alteritatea (altfelitatea, cum ar fi numit-o, în joacă, regretatul prieten Vintilă Mihăilescu). În această privință, Jean Paul Sartre a pus un diagnostic corect: L’enfer, c’est les autres.

Funcționează această ecuație de imagologie etnică și astăzi?

Prejudecata a supraviețuit până în zilele noastre. Vinovat de pandemia COVID-19 este în continuare „străinul“. Americanii dau vina pe chinezi. Inclusiv pe chinezii-americani, care au revenit în SUA după anul nou chinezesc (25 ianuarie 2020). La rândul lor, chinezii dau vina pe americani, pe armata SUA (și anume pe sportivii americani care au participat, în octombrie 2019, chiar la Wuhan, la Jocurile Mondiale Militare). Și în România se caută diverși „străini“ ca „țapi ispășitori“ pentru transmiterea pandemiei: românii din diaspora, romii, „oculta mondială“ etc.

Sunt inevitabile aceste forme de stigmatizare, de discriminare, de demonizare într-o criză? Continuăm de milenii să gândim în clișee. Nu a evoluat umanitatea? A căuta „țapi ispășitori“ e o dovadă de putere sau una de slăbiciune?

Realitatea umană este infinit de complexă. Mințile noastre acoperă cu greu această complexitate. Lucrând cu categorii, gândirea noastră este, în bună măsură, stereotipă. „Prejudecățile sunt cârjele rațiunii“, spunea undeva André Gide. Nu prea putem să schimbăm situația decât, pe de o parte, limitând numărul de clișee pe care îl utilizăm și, pe de altă parte, conștientizând gradul de deformare a realității pe care acestea îl introduc. Dacă nu putem să evităm definițiile parțial adevărate și schematice (de genul „păsările zboară“), trebuie măcar să știm că, folosin- du-le, ne asumăm riscul de a trage concluzii eronate (de genul „muștele sunt păsări, iar găinile nu“).

Există, de asemenea, clișee mai puțin evidente, care nu exprimă neapărat un neadevăr, ci un adevăr parțial, ridicat la rang de adevăr general. A atribui unei întregi categorii de ființe o trăsătură pe care o are doar o parte a acestora este simptomul unei gândiri stereotipe, comode și leneșe. Este gumă de mestecat pentru creier. Clișeul este o imagine ultrasimplificată, simplistă a unui fenomen, determinată de mediul cultural în care apare. Și cum coordonatele acestui mediu își au rădăcinile de regulă în cultura tradițională (care este arhaică și profundă), ne putem imagina cât de puternice sunt clișeele și cât de rezistente sunt ele la schimbare, chiar atunci când sunt infirmate, sau doar parțial confirmate de realitate. Prejudecățile sunt atât de puternice, susținea Lucian Blaga, încât „nu pot fi sfărâmate și înlocuite decât de alte prejudecăți.“

Ce se întâmplă cu sexualitatea în timpul unei pandemii?

Sau ce se întâmplă cu „Dragostea în vremea pandemiei“, ca să-l parafrazez pe Márquez… În această privință, sunt două teorii contrare. Pe de o parte, în timpul izolării prelungite, cică se înmulțesc manifestările de violență domestică, certurile, divorțurile. Apetitul sexual ar trebui, chipurile, să scadă. Acționează o teamă de contaminare din partea partenerului / partenerei cu virusul ucigaș, prin amestecul de fluide (salivă, transpirație etc.). De fapt, ca să mai glumim puțin, distanța socială de 1,5-2 metri, impusă de ordonanțele militare în vigoare, fac destul de dificilă acuplarea sexuală.

Și care este cea de-a doua teorie?

Pe de altă parte, antropologii și sociologii au constatat că, în urma (și din cauza) unor evenimente colective dramatice, apare un vârf de natalitate. O creștere bruscă a sporului demografic. Practicarea raporturilor sexuale este și o formă psihoterapeutică de evacuare a spaimei, anxietății sociale și derutei. Această manifestare psiho-nevrotică este numită de specialiști „Post-Traumatic Syndrome“. Vezi boom-ul de copii născuți în SUA la 9 luni după groaznicul act terorist din 11 septembrie 2001. E de presupus că, după pandemia COVID-19 (adică prin decembrie 2020 – ianuarie 2021), se va înregistra un boom demografic similar. Se suprapun astfel motivul (psihoza colectivă provocată de teribila criză medicalo-socialo-economică) și oportunitatea („arestul la domiciliu“ impus cuplurilor).

Acesta ar putea să fie un subiect de capitol nou dintr-o viitoare ediție a cărții tale Sexualitate și societate. Istorie, religie și literaură (Polirom, 2018)… A mai existat un important boom demografic în istoria recentă a României, cauzat de decretul anti-avort emis de Ceaușescu în 1966…

Așa este. Dictatorii au ambiția de a conduce țări mari, suprapopulate. În 1936, pe când admira Germania lui Hitler, Cioran visa la o „Românie fanatică“, la o țară „cu populația Chinei și cu destinul Franței“. Ulterior, în 1990, în „ediția definitivă“ a cărții Schimbarea la față a României, Cioran a eliminat astfel de reflecții, considerându-le „pretențioase și stupide“, fiind „evidentă prezența isteriei mele de atunci“.

Revenind la România lui Ceaușescu, s-a născut atunci, prin 1967-1968, așa-numita generație de „decreței“. Copii „cu cheia de gât“, nedoriți de părinți, fiind născuți împotriva voinței acestora. Destul de mulți dintre acești copii au fost abandonați în orfelinate sinistre. „Decrețeii“ au format un vârf demografic major, care a destabilizat complet sistemul școlar și social al țării. Într-o oarecare măsură, ei au fost eroii Revoluției din decembrie 1989. Mulți revoluționari martiri sunt născuți în urma Decretului nr. 770 din 2 octombrie 1966. Vârsta medie a tinerilor eroi este chiar de 22 de ani. Prin înlăturarea și eliminarea ceaușeștilor, ei au înfăptuit un act simbolic de paricid.

Asemenea momente istorice speciale, cum este pandemia COVID-19, ne dau un supliment de „viață interioară“ sau a spune așa ceva e numai o speranță sau o proiecție naivă?

Omul este, prin natura sa, o ființă socială (zoon politikon, în termenii lui Aristotel). Recluziunea prelungită (închisoare, spital, schit, insulă etc.) produce modificări mentale și mentalitare profunde. Când corpului i se îngrădește în mod abrupt socializarea și libertatea de mișcare, creierul preia inițiativa. Prin compensație, mișcările lui devin mai ample. Apare un surplus de imaginație și creativitate. Specialiștii vorbesc despre marile cărți/opere realizate în condiții de recluziune, fie ea liber consimțită sau forțată. Aici includ și viața în regimurile dictatoriale, în care libertățile fundamentale (de mișcare, de exprimare, de informare etc.) sunt drastic limitate. Se poate încerca – cu multe rezerve – să se extrapoleze această teorie de la nivelul unui individ la cel al unei colectivități. De pildă, ne-am putea gândi că mintea (mentalitatea) unei populații se mișcă – prin compensație – mai mult atunci când trece de la un mod de viață (semi)nomad la unul sedentar.

Ce ajută la o criză? Ce te ajută? Cum poți să te aperi de o criză?

Să nu se suprapună o criză personală cu criza pandemică. Să ai puterea de a gestiona situația, să-ți descoperi talente neștiute, nebănuite. Spun lucruri banale acum. Să ții un jurnal, să înveți o limbă străină, să scrii poezii sau nuvele, chiar dacă n-ai mai făcut-o până acum.

Cărțile sunt un bun „scut“?

Categoric, da. Să (re)citești sau, dacă poți, chiar să scrii … N-am să cad în siajul îndemnului romantic făcut (cam iresponsabil) de Ion Heliade-Rădulescu în urmă cu aproape două veacuri: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți“. Am să spun doar că scrisul (și mai ales scrisul unei cărți) disciplinează mintea, creează o structură mentală care tonifică spiritul. Vezi calitățile psiho-terapeutice ale jurnalului, de pildă. Scrisul impune rigoare, dar oferă libertate și creativitate.

Care este situația în ceea ce te privește?

Cât despre mine, mi-am schimbat proiectele și mi-am făcut un plan de carte nouă despre istoria epidemiilor la români. De fapt despre modul în care s-au raportat românii la diverse molime și crize medicale colective. Mă gândesc la o carte nu atât de istorie, cât de istorie a mentalităților.

Interesant! Poți te rog să detaliezi?

De când cu pandemia COVID-19, s-au făcut adesea referiri la literatura epidemiilor: Defoe (ciuma bubonică), Camus (ciuma), Márquez (holera), Saramago (orbirea) etc. Există și o bibliografie (nu foarte amplă, dar semnificativă) privind epidemiile în cultura română. Am revăzut volumele de Călători străini despre țările române. Sunt multe refeririri la episoade epidemice severe (ciumă, holeră, friguri etc.). Un volum de neevitat este și Biciul holerei pe pământ românesc (Ed. Academiei, 2002), semnat împreună de istoricul Paul Cernovodeanu și de istoricul medicinei Gheorghe Brătescu. Cartea se ocupă de epidemiile de holeră din perioada 1831-1917. În cartea sa de Amintiri, Radu Rosetti prezintă într-un capitol modul cum părinții săi au amenajat, în 1868, mai multe spații de izolare pentru a-i lecui de holeră pe țăranii de pe moșia lor din satul Căiuți (jud. Bacău). Era vorba de o formă mai ușoară a bolii, numită „holerină“. Interesantă este și nuvela autobiografică scrisă de Panait Istrati (Codin) despre carantina instaurată în mahalalele Brăilei în urma epidemiei de holeră din 1893 (Istrati avea atunci 9 ani).

Cât despre ciumă, sunt antologice paginile scrise de Ion Ghica (Scrisori către V. Alecsandri) despre „ciuma lui Caragea“ (1813-1814). Într-un raport de cioclu, semnat de un oarecare vătășel, harnic și riguros, este o însemnare de un umor negru involuntar: „Azi am adunat 15 morți [de ciumă], dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.“

Cum au fost receptate epidemiile la nivel popular?

De asemenea, în folclorul religios și în cultura tradițională românească, molimele sunt bine reprezentate. Prin chestionarele lor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, B.P. Hasdeu și Nicolae Densușianu și-au adus aportul în această privință. Acțiuni magico-rituale precum „cămașa ciumei“, „brazda ciumei“, circumambulațiunea, nuditatea rituală etc. aveau menirea să alunge sau să țină departe de sat demonul rău al molimei. Cea mai veche atestare documentară în Moldova a unui astfel de ritual apotropaic i se datorează episcopului romano-catolic Marcus Bandinus (Codex Bandinus, 1646). În legende și icoane, este celebrat un anume sfânt Haralambie, un mag care leagă cu lanțurile un demon feminin grotesc, purtător de coasă aducătoare de moarte, înfățișând molima personificată: ciuma, holera sau alte duhuri rele similare.

Ești autorul și unui alt volum de mare succes, intitulat Narcotice în cultura română. Un succes nu doar de public, dar și de critică. Cartea este o adevărată provocare, fiind, aș putea spune, o istorie narcotică a literaturii române. De altfel, pentru această monografie (apărută și în Germania), ai primit Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România. Cartea a cunoscut recent – la Editura Polirom, în 2019 – o ediție nouă, mult îmbogățită și ilustrată. Drogurile – inclusiv cele ușoare, inclusiv cele pe care le consumă oamenii de cultură – alungă / îndiguiesc / sporesc efectele unei crize, precum e aceasta, de acum?

De multe ori, narcoza ușurează nevroza. Îmblânzește stările depresive și impulsurile suicidare. Alteori, dimpotrivă, narcomania este ea însăși o criză care se suprapune celei a pandemiei. Uneori, volens-nolens, supradoza de narcotice provoacă suicidul. În cultura română, cele mai interesante cazuri de acest tip sunt cel al lui Alexandru Odobescu, care s-a sinucis administrându-și o supradoză de morfină (1895), și cazul poetului polonezo-român Daniil Scavinski („Daniil cel trist și mic“, în Epigonii lui Eminescu), care s-a omorât (în 1837), în prezența lui Costache Negruzzi, cu supradoză de opiu (probabil cu „spirt de afion“).

O dată cu declanșarea pandemiei COVID-19, am văzut la televizor imagini din Amsterdam (și din alte orașe europene și americane, în care este permisă utilizarea marijuanei în scopuri medicale) cu oameni așezați la rând pentru a-și procura drogul diurn. O coadă compusă din cetățeni responsabili, purtând mască și mănuși de protecție și păstrând între ei distanța socială de 1,5-2 metri.

Avem mărturii similare în spațiul românesc de secol XIX?

În unele zone din Transilvania (în Munții Apuseni), în timpul holerei din 1872-1873, țăranii își dezinfectau odăile și hainele cu fumul și vaporii degajați de „cânipă“. La epidemia de holeră din Moldova anului 1868, boierii rosetești își administrau ca leac un opiaceu foarte uzual: „picături de laudanum disolvate în oareșicare câtime de apă de mintă concentrată“. O spune istoricul Radu Rosetti în amintirile sale din adolescență (avea 15 ani pe atunci). În fine, în afară de plante și substanțe psihotrope, se foloseau ca remedii și diverse stimulente ale centrilor nervoși, cum este camforul. În vremea epidemiei de holeră din 1893, târgoveții din mahalalele Brăilei purtau la gât „un cocoloș de camfor cristalizat“. Cvasi-remediu medical, cvasi-talisman magic.

Fake-news (și derivatele sale) sunt un fel de droguri post-moderne?

Putem spune așa: „Dacă nu urmărești presa ești un om ne-informat. Dacă o urmărești ești un om dez-informat“. Televiziunile și site-urile de știri sunt tentate să distorsioneze și să amplifice la maxim informațiile, fie pentru creșterea audienței, fie din interes de dezinformare, fie pentru a câștiga războaie politice și geo-strategice. Ele creează dependență, uneori mai gravă (în orice caz, mai insidioasă) decât cea provocată de stupefiante. Pandemia devine infodemie. Actuala pandemie a fost transformată de mass-media într-o adevărată distopie, într-un film științifico-fantastic de gust îndoielnic, despre un virus care amenință să distrugă viața pe planeta Pământ. O manifestare de darwinism social, în cadrul căruia cei vulnerabili și bătrâni mor, iar cei puternici și tineri supraviețuiesc. Un film care, dacă l-aș vedea, m-ar determina să schimb rapid canalul de televiziune. Altfel, fiecare post TV te convinge că 1) lumea în care trăiești este în pragul colapsului fizic și psihic, și 2) că doar urmărind întruna anume acel post TV poți să supraviețuiești apocalipsei.

Ai găsit, în aceste ultime două-trei luni (speciale în multe privințe; provocatoare pentru antropologul care ești), ceva fundamental bun? Ceva foarte tonic? Vor fi oamenii mai buni după criza provocată de pandemia coronavirusului?

Mai buni?! Nu știu. Nu cred. Mai degrabă mai grijulii, mai temători. Din foarte hedoniști, oamenii vor deveni, probabil, foarte realiști. Îndemnul aforistic, care punea până acum în mișcare societatea contemporană, Carpe diem („Trăiește clipa“), va fi înlocuit, probabil, cu altul, Memento mori („Nu uita că vei muri“). Va trebui ca omenirea să-și revadă prioritățile. De pildă, în România, ar fi bine ca uriașele cheltuieli pentru înarmare (2% din PIB) să fie redirecționate către întărirea sistemului medical. Inamicii din ziua de azi, vizibili sau invizibili (virusurile, fake-news-urile, propaganda, teroriștii, „omuleții verzi“ etc.), nu mai atacă cu tancurile. Asta apropo de Stalin, care întrebase sarcastic „Câte divizii de tancuri are Papa de la Roma?!“. Ei bine, Războiul Rece a fost câștigat nu de urmașii lui Stalin, înarmați până-n dinți, ci de Papa Ioan Paul al II-lea, care, în Polonia anului 1979, a rostit formula magică: „Nu vă fie frică!“ A fost începutul sfârșitului.

În altă ordine de idei, este cel puțin ciudat faptul că la noi nu există vreo mișcare serioasă (civică și politică) în domeniul ecologiei. Cu unele mici excepții (Roșia Montană etc.). Toate încercările de a constitui un partid ecologist român, cu reprezentare parlamentară, s-au scuturat ca PER-ii, ca MER-ii, în mijlocul FER-ii. În concluzie, după ieșirea din pandemie, sper ca toată omenirea să fie mai puțin arogantă față de Natură, să o respecte mai mult și să abandoneze (sau cel puțin să tempereze) teoriile și practicile antropocentriste.

Interviu publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *