15 iunie 2019 e o dată cernită pentru cinematografia mondială, fiind ziua în care ne-a părăsit pentru totdeauna, la vârsta de 96 de ani, marele actor, scenarist și regizor Franco Zeffirelli, cel care, între numeroase filme care au scris istoria în industria de gen, e autorul celei mai cunoscute, inspirate, îndrăgite și premiate pelicule despre viața Mântuitorului, anume Iisus din Nazaret (1977). Dincolo de succesul răsunător pe care l-a avut filmul cu pricina, preferat și astăzi de publicul cinefil pasionat de subiecte cu tematică religioasă, regizorul italian a simțit nevoia să scrie și o carte însoțitoare, o carte-acoladă-corolar, Iisus. Povestea unei capodopere, în care ține să se explice, să vină în întâmpinarea doritorilor de a afla mai mult despre filmul-reper și bucătăria sa internă, cu o distribuție de excepție și cu un interpret de mare sensibilitate, acuratețe și finețe, Robert Powell, în rolul antologic al lui Iisus: ,,Toate acestea ne sunt povestite într-o legendă milenară; le-am păstrat și le-am tratat, cum spuneam, cu credință. Cum am reușit? Este suficient să crezi sincer în aceste lucruri, să te cufunzi în semnificația lor și atunci, chiar fără să-ți dai seama, devii ca un copil care știe să privească fără intenții critice, lăsându-se purtat de propriile lui convingeri.” (p.91) Fascinante sunt și confesiunile despre alegerea personajului colectiv, apostolii.
Încă de la primele pasaje ale cărții de tip memorii, Franco Zeffirelli, cel fascinat de modelul arhetipal, cel ce-și argumentează alegerile, ține să precizeze că filmul e de domeniul întâlnirilor fericite, providențiale, că, fără deosebire, le-a marcat destinele tuturor celor care au contribuit la realizarea lui, resimțindu-se din plin omniprezența sacrului, fapt ce a înlesnit considerabil naturalețea celor prezentate pe scenă: ,,Este bine cunoscută capacitatea actorilor (o predispoziție pe care toți o posedă, în măsuri diferite, la drept vorbind) de a opera în interiorul lor înșiși o transformare totală, adesea incredibilă și miraculoasă, care le permite să devină efectiv o altă persoană, un alt personaj, tot atât de veridic ca propria lor ființă.” (p.76)
Deși regizorul nu se afla la o primă experiență în materie de filme de inspirație istorico-religioasă (fiind și autorul unei producții cinematografice despre sfântul Francisc), întâlnirea cu Iisus a fost una care depășește cu mult limitele raționalului și/sau explicabilului, cu atât mai mult cu cât, înainte să înțeleagă că megaproducția în cauză, devenită capodoperă (întinsă pe parcursul a șase ore și jumătate, o premieră a acelor vremuri, neobișnuite cu filmele-maraton), parte organică din destinul său, avea să evite sistematic subiectul, să i se sustragă sub diferite forme, Zeffirelli nefiind un catolic practicant sau un creștin cu preocupări religioase solide: ,,Mărturisesc că toată povestea filmului meu despre Hristos, la care meditez acum, când filmul s-a realizat, mă face să gândesc, ba chiar să constat, că s-a creat în jurul meu, într-un anume moment al vieții mele, o adevărată <<conjurație>> de evenimente. Prefer să folosesc această expresie decât să cedez tentației izvorâtă, desigur, din orgoliul și vanitatea mea – de a crede în vreo ticluire misterioasă, în deciziile pe care le-ar fi luat, în locul meu, acela care, cum spune Romeo, umflă pânzele corăbiei existenței noastre.” (p.5)
Retrospectiva lui Franco Zeffirelli este una care vine să sublinieze complexitatea peliculei, fiind consemnate cele mai importante momente ante și post filmare. De la ideea proiectului (care aparține lui Pier Emilio Gennarini și Fabiano Fabiani, idee preluată și împărtășită în afara Italiei și de către Sir Lew Grade, cel cu menirea de a-l convinge pe Zeffirelli să accepte provocarea, fapt întâmplat la finele lui 1973), la alegerea toposului propice filmărilor (în vederea reproducerii cât mai fidele a Nazaretului sau a Bethleemului din vremea lui Hristos, după lungi, atente și laborioase căutări în teren, sunt preferate Marocul (Fertassa, Tanger, Ouarzazate, Temezreth, Agrou, Meknes, Fes, Moulay Idris – sate berbere) și Tunisia (Monastir, Soussa), în dauna Israelului, Egiptului și Palestinei, pe motiv că în zonele aride ale Africii ruralul ancestral, foarte bine conservat, cadra cel mai bine cu tematica filmului și venea în sprijinul ideii de autenticitate și de veridicitate), de la reconstruirea fidelă a unor locuri încărcate de sacralitate (devenite, ulterior motiv de atracție turistică), la alegerea actorilor (de primă mână, majoritatea superstaruri, aderând imediat și necondiționat la proiect și acceptând să fie retribuiți cu sume derizorii din cauza bugetului limitat: ,,…niciunul dintre acești actori nu fusese ales pentru numele lui sau pentru succesele de ultimă oră, ci numai și numai pentru că era vorba de cea mai bună alegere, despre acela care răspundea cel mai bine cerințelor unui personaj sau altuia. În schimb, am respins numeroase candidaturi avansate de înșiși agenții sau comanditarii filmului: englezi, americani și italieni, chiar dacă era vorba de mari actori, care însă nu erau potriviți pentru rolurile pe care le ofeream eu.
Vreau, totuși, să subliniez un lucru, à propos de extraordinara participare a actorilor celebri la film, anume că toți, fără excepție, au acceptat să fie plătiți cu mult sub nivelul normei realizate. Îi prevenisem pe toți: singura stea a programului avea să fie cea a Bethleemului. Suntem cu toții în slujba ei. Nu ne putem permite să oferim sumele pe care le merită fiecare dintre noi. Toți au situat mai presus de calculele materiale, de altminteri legitime, plăcerea de a lua parte la o întreprindere atât de deosebită, cu o semnificație atât de înaltă.”-p.35-36).
Dar cea mai mare dificultate, cea mai spinoasă problemă pe care a întâmpinat-o Zeffirelli în identificarea actorului care să-l interpreteze pe Iisus Christos (dar și a Fecioarei, asupra căreia voi reveni), un rol capital, chintesențial, încărcat de o uriașă responsabilitate, blazon al unei uriașe realizări artistice bazate pe concentrări umane și materiale deosebite. Tot mâna divinității și-a spus cuvântul și de data aceasta, cel ales fiind, în cele din urmă, Robert Powell, talentat actor britanic de teatru și de comedie la acea oră, cu un bogat palmares, deși, paradoxal, într-o primă fază, rolul Iudei ar fi fost cel care i s-ar fi propus). Ca un element de curiozitate, inițial, în rolul lui Iisus, au fost luați în calcul Dustin Hoffman și Al Pacino, chiar dacă, din perspectiva zilei de azi, cu greu ni-i putem imagina pe cei doi (altfel, actori de geniu) în postura Nazarineanului. Nu atât biografia onorantă a lui Robert Powell (actor excentric, cinic și extravagant, după cum îl portretizează Zeffirelli, privit de unii cu sarcasm și cu scepticism) sau parcursul său profesional impresionant au cântărit decisiv în alegerea lui Powell pentru rolul lui Iisus, cât charisma sa, fizionomia și, în special ochii, oglindă a sufletului, purtători de mesaj, înzestrați cu o uriașă capacitate de expresie: ,,Ochii lui Powell erau pentru mine principalul mijloc de comunicare între el și public, ochii aceia de cristal care te străpung și care îți dogoresc gândurile și privirea: efect profund tulburător, ce constituie principala sursă a fascinației extraordinare pe care o exercită acest om asupra celor care îl privesc.” (p.75), sau ,,Iată de ce ochii, mai ales ochii, sunt foarte importanți. Trebuia ca ei să fie sălașul unei lumini, al unei taine, al unui mister lăuntric.” (p.98)
Din momentul în care Robert Powell s-a alăturat echipei de filmare, a început transfigurarea sa completă (exterioară și interioară), conștientizarea misiunii sale monumentale, intrarea sa în rol, empatizarea, pe cât umanitatea o îngăduie, cu divinul personaj. O provocare deosebită a constituit-o și punerea-n scenă a Evangheliilor (altceva decât ,,o simplă culegere de fabule ale unui Andersen sau La Fon.”- p.86), punerea-n scenă a lui Iisus: care texte să fie verbalizate de Powell-Iisus, pe ce anume să se pună accentul și pe ce nu, cum să se ajungă la un echilibru între partea istorică și cea religioasă, cum să se evite, pe cât posibil, intruziunea elementului politic, cum să se reziste în fața tentației de a se pătrunde și în zonele mai puțin explorate de textele sacre (echivalent al unor speculații) și în episoadele mai puțin cunoscute din viața lui Iisus (copilăria și adolescența): ,,Pentru mine, Evanghelia este, în realitate, jurnalul anilor de predicație ai lui Iisus, povestea lui la vârsta maturității.” (p85)
La fel de bine, Franco Zeffirelli și echipa sa de specialiști, între care s-au numărat consultanți-somități în materie de teologie (au existat cazuri în care, între aceștia, au avut loc adevărate polemici pe marginea dogmei), au trebuit să țină piept unor ipoteze eretice care se sustrăgeau variantei ,,oficiale” vizavi de adevăratul chip al lui Iisus (există opinii, formulate încă din vechime, cum că înfățișarea Mântuitorului friza banalitatea și lipsa de măreție, dublate de cele care situează, din lipsa unei rigori temporale în urmă cu mai bine de două milenii, vârsta christică la 39 de ani, și nu la 33, cum se cunoaște îndeobște; totodată, se vehiculează idei cu o argumentație șubredă, potrivit cărora primii creștini ar fi mistificat înadins viața Mântuitorului pentru a o face să concorde cu profețiile din textele sacre).
Cartea Iisus. Povestea unei capodopere interesează și pentru aspectul documentar, aici fiind reproduse parte din notele de călătorie ale regizorului și din scrisorile trimise de Zeffirelli lui Vincenzo Labella (datate 1975) sau surorii Fanny (1975, 1976), în care subiectul dominant îl constituie greutățile întâmpinate de regizor la realizarea filmului, dar și rezultatele spectaculoase obținute.
Rod al unei experiențe colective, în care un rol primordial l-a avut echipa, Iisus din Nazaret atinge sublimul și datorită interpretărilor de excepție ale lui Anthony Quinn, în rolul lui Caiafa, Peter Ustinov, în rolul lui Irod, a Annei Bancroft, în rolul Mariei-Magdalena, a Valentinei Cortese, pe post de Irodiada, Michael York, în rolul lui Ioan Botezătorul, a lui James Manson, în rolul lui Iosif din Arimateea, Rod Steiger în rolul lui Pilat, Racel, în rolul orbului, Christopher Plummer, ce-l joacă magistral pe Irod Antipa, a Oliviei Hussey, în chip de Maria, a lui sir Lawrence Olivier ce-l întruchipează pe Isaiia, Yorgos a lui Voyagis, în rolul lui Iosif sau a lui Ian McShane pe post de Iuda: ,,Este o galerie atât de bogată, încât nu voi conteni să mă întorc la ea, cu sufletul și amintirea, sub raza acestei stele care cu siguranță ne-a călăuzit pe toți.” (p.42).
Filmul propus de Franco Zeffirelli care în subtext preia și duce mai departe toate preceptele pe care e fundamentat creștinismul, poate fi interpretat sub diverse aspecte: teologic, artistic, filosofic, școală de cinematografie etc.: ,,Nu cred; vreau să spun că am senzația, din zi în zi mai puternică și mai clară, că până și cei mai blamabili dintre ei, chiar și aceia care și-au legat numele de filme de cu totul altă factură, așadar până și ei s-au pomenit prinși într-o <<conjurație de evenimente>> asemănătoare cu aceea care m-a condus pe calea <<mea>> spre Damasc.
Acest film a fost într-adevăr un paradis terestru, vizitat din când în când de spirite binefăcătoare. […]
Iisus a însemnat o adevărată școală, de o valoare unică pentru grupul considerabil de tineri actori care, fie ca apostoli, fie ca personaje ale providențialului nostru <<repertoriu larg și generos>>, au avut ocazia, de-a lungul atâtor luni de turnare, să vadă perindându-se pe dinaintea lor, trecând zilnic pe lângă ei, cele mai mari talente ale cinematografiei și teatrului mondial.” (p.40-41).
Chiar și în ipostaza de capodoperă, filmul nu se pretinde întruchiparea perfecțiunii, nici nu face prozelitism, învecinarea cu divinitatea constituind priza pe care o are la public: ,,Contemplând trecutul, cum ai privi o cărare din vârful muntelui, care șerpuiește până ajunge în pisc, îmi dau seama, sper sau doar îmi imaginez că toate acestea s-au întâmplat potrivit dorinței și voinței cuiva anume. Nu pretind că aș avea o poziție privilegiată, dar mă declar convins că toți oamenii, într-un fel sau altul, sunt chemați să își asume o responsabilitate, o inițiativă, să ducă la bun sfârșit o acțiune, o întreprindere, să devină, într-un cuvânt, uneltele lui Dumnezeu.” (p.38)
Indiscutabil, Franco Zeffirelli este un vizionar, el ,,vede” (cu ochii minții) înainte de a pune-n scenă. Îl ajută și toposurile atent alese, păstrătoare de ceremonialuri și de tradiții ancestrale, cele mai multe reproduse cu acuratețe-n film. Din această perspectivă, filmul poate fi privit și ca o experiență multiculturală extinsă. Cu titlu de document, valoroase sunt ideile despre film și tehnica filmării consemnate de Zeffirelli în notele sale de călătorie, ocazie cu care fixează cadre, croiește planuri, imaginează abundent (încercând să se apropie, din punct de vedere al autenticității, de acel illo tempore sacru readus în prim-plan). Lor li se adaugă mărturiile de epocă despre Marocul și Tunisia anilor ’70, deținătoare ale unor toposuri de poveste devenite parte a patrimoniului universal. Mărturiilor despre film li se adaugă și părerile personale ale lui Franco Zeffirelli despre personajul Iisus: ,,Marocul este o țară profund atașată tradițiilor islamice. Marocanii au respins cu fermitate ideea turnării filmului despre Mahomed, tocmai fiindcă nu acceptă ca figura Profetului să fie redată prin intermediul ficțiunii scenice. Va trebui să apelăm la întreaga noastră știință dialectică – și la ajutorul lui Dumnezeu – ca să ni se deschidă porțile acestei țări atât de asemănătoare, prin vivacitatea caracterului său și puritatea vieții, țării de origine a lui Iisus.” (p.95)
Valoroase pentru cinematografia în sine, dar și pentru creația și arta în genere, sunt pasajele (Limitele cinematgrafiei) în care regizorul dezbate problema delicată a ceea ce rămâne în afara aparatului de filmat: ,,….misterul în sine nu poate fi prezentat. Și, mai ales, nu în cinematografie, acest tărâm al fragilității și insuficienței.[…]
Cinematografia nu oferă cadrul potrivit acelei concentrări absolut necesare, acelei participări fără de care nu te poți apropia de supranatural, de mister. […]
Dar zbuciumul lui Iisus, prea intim pentru a putea fi manifestat în exterior, risca să-i provoace spectatorului o stare de confuzie.
Iată una din situațiile în care cinematografia și-a dovedit, pentru mine, ca autor, limitele expresive. În mod incontestabil, deși efectele erau splendide, îmi dădeau senzația de fals.” (p.110-111)
Revenind la aventura identificării persoanei potrivite să interpreteze rolul Fecioarei Maria, Franco Zeffirelli consemnează acest lucru pe pagini extinse: ,,Maria mi-a ridicat o problemă foarte spinoasă, o problemă de distribuție la fel de dificilă ca în cazul lui Iisus.
Am căutat pretutindeni actrița potrivită: în Sardinia, în Grecia, în Spania, peste tot în lume, actrița care să interpreteze rolul Mariei, care nu trebuia să scoată nicio vorbă, căci nu era cazul să vorbească. Ea rostește doar câteva cuvinte la început, apoi personajul rămâne cufundat în tăcere. Odată împlinită misiunea de a-l aduce pe lume pe Iisus, ea nu mai scoate niciun cuvânt. Privește, ascultă, cu un aer absent, veșnic îndurerată , rămânând o prezență care își va găsi expresia finală în suferință. Aceste elemente reduceau considerabil rolul unei actrițe care ar fi trebuit să susțină un text, dar, în schimb, trebuia să găsesc o prezență fizică absolut convingătoare. […]
Maria, această femeie care pentru noi reprezintă izvorul absolut al binelui, al duioșiei, dragostei, al frumuseții sentimentelor, era, în viața de toate zilele, un personaj enigmatic, tulburător, pe care nu l-am putea defini cu exactitate. La fel trebuia să fie și în film.[…]
S-au prezentat sute, dar niciuna nu mi-a fost pe plac. Într-un sfârșit, m-am gândit la Olivia Hussey, actriță pentru care nutream multă afecțiune și care jucase deja în Romeo și Julieta.
Am reușit s-o găsesc și, în ciuda celor șapte ani de când n-o mai văzusem, am constatat că păstra același aer tineresc, aceeași piele de camelie, aceeași expresie inocentă a feței, același aer de nedumerire visătoare. […] …era, într-un cuvânt, pură.” (p.96-98)
*
Câteva considerații personale pe marginea filmului și a cărții. Imensa popularitate de care s-a bucurat și se bucură încă Robert Powell, interpretul lui Iisus Christos a condus, paradoxal, la falimentarea omului Powell, întrucât, de la apariția filmului pe micul ecran (1977) și până în zilele noastre, în mentalul colectiv s-a încetățenit ideea că niciun alt rol nu se va ridica vreodată la înălțimea celui care i-a adus consacrarea (imensa popularitate care strivește), de unde și modesta prestație scenică ulterioară a actorului englez, nevoit să atragă atenția, în repetate rânduri, de a nu se face confuzii de identitate (sau false identificări) și de a se evita, pe cât posibil, ispita egolatră: ,,După această muncă, Robert Powell va trece, desigur, la multe alte roluri, multe alte personaje, în cinema și în teatru, diferite tocmai datorită dorinței acestui actor de a nu rămâne prizonierul <<teribilei mreje>> a lui Iisus; poate chiar roluri antitetice. Dar acest rol își va pune pe viața lui de actor și de om o pecete care va rezista timpului și împrejurărilor.” (p.78)
Iisus din Nazaret, capodoperă indiscutabilă, inspirată din realitate, e totuși doar o ficțiune, o reprezentare artistică strălucită, o variantă scenică de geniu, relația Creator-creatură, divin-uman fiind esența și cheia de boltă a întregii producții cinematografice zeffirelliene. Din momentul intrării în rol, jucându-l pe Iisus din Nazaret (și aici se deschide o întreagă discuție care basculează înspre domeniul filosoficului, despre dialogul actorului cu propria-i conștiință, împăcarea cu sinele vizavi de complexitatea rolului, de ce a rămas pe dinafară și n-a putut fi exprimat și reprodus prin mijloacele limitate puse la-ndemână de arta cinematografică, de ridicarea la înălțimea așteptărilor, felul în care îl joci pe Iisus, satisfacțiile profesionale etc.), Robert Powell nu-și mai aparține. Filmul nu-și propune să iasă din zona artisticului sau a ficționalului, măreția personajului fiind de necontestat: ,,Multe se vor spune despre acest film, despre ceea ce semnifică ori vrea să demonstreze. Dar adevărata lui menire nu este alta decât de a dărui lumii un strop de credință. Acestei lumi atât de zbuciumate a zilelor noastre!
Nu putem pretinde ca un film, un simplu film, să poată nărui, prin tema și imaginile sale, toate îndoielile, toate semnele de întrebare pe care le ridică în continuare figura lui Hristos și pe care le sporesc neîncetat unele curente, roade ale vremurilor frământate pe care le trăim, precum laxismul, hedonismul și cinismul.[…]
Să-l considerăm, așadar, o simplă invenție? Chiar și așa, nu vom conteni să ne minunăm de forța lui extraordinară de a pogorî asupra umanității o lumină universală, de a civiliza barbarii, de a face mai buni și mai curați oameni de toate rasele, de a trezi în sufletele celor mai răi căința și a sădi în inimi sămânța blândeții.” (p.152-153)
La fel și faptul că, la scară planetară, creștinismul, ca religie a iubirii, a păcii, armoniei și toleranței, e o certitudine, avându-și milioanele de adepți, existând ca religie fundamentală (între cele cinci majore recunoscute oficial), Iisus Christos s-a afirmat ca personaj istoric, personalitatea sa fiind una copleșitoare, existența sa de netăgăduit, iar creștinismul nu ar trebui să fie (să devină) obiect de dispută teologică/politică. La fel de bine, în ciuda tuturor schismelor posibile și a diferențelor de dogmă, nu există un Christos-Dumnezeu catolic, ortodox sau de altă factură, ci unul singular, etern, imuabil, iar închinarea la idoli (recte, chipul cioplit) nu este productivă. Totodată, Iisus din Nazaret nu-și propune să destabilizeze, să stârnească polemici, să modifice paradigme sau să contrazică, n-are un rol eretic-blasfemiator, ba dimpotrivă, contribuie la întărirea credinței, fără a i se substitui (credința este, nu-i așa, în noi). Ceea ce-l legitimează pe Robert Powell, implicit pe Franco Zeffirelli, este curajul de a ,,ataca” un astfel de subiect complex și delicat, responsabilitatea asumată în fața a milioane de privitori, fiindcă, trebuie s-o recunoaștem deschis, în joc s-a aruncat o imensă miză: cariera de artist. Personaj iconic, emblematic, Iisus Christos atrage și impresionează prin divinitatea și deopotrivă umanitatea pe care le conține și care se degajă plenar din ființa acestuia. În vecinătatea Sa, omul, cel care conține licărul, grăuntele de divinitate. Iisus din Nazaret e conceput în numele libertății de exprimare și de creație, libertatea fiind, după cum se știe, un ,,bun” colectiv inalienabil. Marele merit al filmului este acela că unește oameni, că întinde punți imaginare între semeni, că își propune să coopteze spectatorul la marele mister: ,,Relatând aceste întâmplări tainice, trebuie lăsată lectorului libertatea deplină de a participa sau nu la ele, de a completa de la sine ritualul sau a-l refuza. Dacă spectatorul și actorul nu trudesc împreună, nu există un spațiu al misterului, nu se poate crea acea legătură tainică, acea zonă ce constituie însăși rațiunea de a fi a teatrului.” (p.112)
Cartea lui Franco Zeffirelli echivalează cu o mărturisire extinsă. Nu doar momentele aurorale, pline de inspirație artistică sunt cuprinse aici, ci și neputințele de a transmite emoție, lacunele interpretative și în forțele proprii, dificultățile din timpul filmărilor, ispita alunecării înspre latura tendențiosului, insuficiența mijloacelor tehnice care să aducă un spor de credibilitate scenelor de o importanță capitală din viața lui Iisus (edificatoare fiind prezența Mântuitorului printre Apostolii Săi după Înviere, secvența Cinei Cea de Taină sau a tămăduirii orbului).
Cugetările lui Franco Zeffirelli au rolul de a ne da de gândit: ,,Iuda a trădat cu adevărat? Și, dacă într-adevăr a trădat, de ce a făcut-o? Trădarea lui era necesară? Răspunde ea, oare, unei logici necesare a istorisirii evanghelice sau poate nu reprezintă decât un adaos dramatic, o măsură de precauție luată pentru a justifica arestarea lui Iisus?” (p.139)
Munca lui Zeffirelli și a echipei sale este una de creație, dar și de subtilă și profundă (auto)analiză. Marele regizor nu uită să sublinieze importanța covârșitoare a muzicii în film, ,,pecetea operei cinematografice” (p.148), coloana sonoră a lui Iisus din Nazaret fiind realizată de binecunoscutul muzician Maurice Jarre.
Filmul Iisus din Nazaret își are viața proprie. Niciodată perfect, dar perfectibil, el e depozitarul valorilor perene pe care e construit creștinismul: iubire, pace, toleranță, armonie, echilibru.
Franco Zeffirelli,
Iisus. Povestea unei capodopere, traducere de Rodica Buburuzan,
București, Editura Orizonturi, 1991, 156p.
