Nu stați patru la masă de șase!

Modestia e tăcută și are gust de tei. Nu m-am gândit nicio secundă că ideea asta o să-ți placă atât de mult. De obicei nu mă gândesc la tine. Sau, când mă gândesc la tine, de fapt mă gândesc tot la mine, gândindu-te pe tine. O las baltă. Ieri am văzut, pe un stâlp, un anunț, pierdut pisică, doi ani, Lola, poza pisicii, telefon mobil. Văzusem pisica. Sun. Nu răspunde. Sun iar. Nimic. Insist. Degeaba. Ne înghesuim unii-ntr-alții cu fiecare ocazie. Dă-te mai încolo puțin, uite cât spațiu e în univers! De ce te bagi în mine? De cine ți-e frică? Ce ți-a făcut așa de rău? Stăm la cozi la casierie ca să plătim gazele, ne înghesuim să vedem listele pe care ăla micu’ nu a intrat la facultate, le împingem pe babe la poștă, să ajungă mai repede la ghișeu, stăm cu gura căscată să vedem apusul de soare în locul indicat pe pliantul turistic al hotelului, ce e acolo de-i așa multă lume? întreabă unii care au sosit mai târziu, liniște! se agită alții, începe apusul!

Ia, stai puțin, că răspunde. Alo! Am văzut pisica dumneavoastră pe stradă lângă piață mică, pe Lola. Aaa, Lola nu e pisica? Sunteți chiar dumneavoastră? Mda. Ce!? Să vin la o cafea? Nu, mersi. Ce dacă sunteți singură? Ce vină am eu? Mai aveți răbdare, sigur vrea cineva să vă țină companie. Poate iubește și animalele. Câte chestii nu fac iubitorii de animale, deunăzi am citit pe internet despre o firmă care vinde zgardă semistrangulantă pentru câini. O fi o chestie utilă, dar sună prost. Cum adică, semistrangulantă? Cum o fi aia strangulantă? Dar ce știu eu? Nu am animale. Multe chestii sună prost. Spre exemplu când îi spui ei că are tivul desfăcut la rochia pe care o poartă cam des. Sună aiurea, dar o scutești să se facă de râs pe stradă. La naiba cu atâta cuvinte! Uneori ne încurcăm în ele rău de tot.

Chestia asta cu scurtarea timpului nu o înțeleg. În ultima vreme am auzit-o tot mai des. Dacă e mai scurt, ar trebui să facem mai puține chestii, dar treaba e că noi facem prea multe, mai ales treburi inutile și apoi dăm vina pe timp. Ia să lărgim noi cadrul și să mai lăsăm detaliile în pace. Când scoți ochelarii, vezi mai puține riduri.

Ca să nu înnebunesc și să nu uit cine sunt, scriu. Aici, în biroul meu, de unde nu pot să mai ies.

Iată povestea mea:

Mi-am văzut visul cu ochii și m-am mutat într-un mic apartament, într-un orășel liniștit. Pe drum spre birou traversez câmpuri verzi și uneori singurele suflete pe care le întâlnesc în cale sunt niște iepuri. Biroul meu este în mijlocul unei păduri și clădirea stă cumva ascunsă în spatele unui dâmb foarte ciudat. Mi se pare că în fiecare zi își schimbă dimensiunile și nu zic asta pentru că sunt nebun, ci pentru că asta scrie pe un mic panou electronic aflat în holul de la intrarea în clădire. Monitorizează diverse obiective din imobil și din apropiere. Am făcut și eu verificările mele pe internet, în diverse surse, vă rog să nu vi se pară ciudată cercetarea mea, dar e normal să vreau să cunosc mai bine locul în care lucrez în fiecare zi. Mai ales că de la biroul meu printr-un geam uriaș se vede dâmbul cu pricina. Informațiile sunt contradictorii. Stau multe ore la birou. Firma se ocupă cu diverse.

Eu sunt traducător. Se schimbă atât de multe lucruri în lumea în care trăim noi azi… Uneori dispar cuvinte folosite mulți ani… terfelog spre exemplu. Cu apusul iminent al cititului și mutarea cărților pe kindle o să dispară și biblioclasmul. Ce-i aia? Mai contează?

Dâmbul s-a micșorat și nu știu de ce. Parcă ar vrea să-mi zică ceva. Nici nu pot să îi spun că plec în curând în concediu pentru două săptămâni. Nu-s nebun. Nu.

M-a sunat la telefon Andrei, un amic de-al meu, tot traducător; el stăpânește foarte bine limba japoneză. S-a mutat și el în orășelul meu. Eu mă descurc bine cu engleza. Dar cu japoneza chiar că dai lovitura. Sunt câțiva scriitori japonezi care îmi plac și mie foarte mult, ei caută să înțeleagă profunzimile semenilor noștri. Niște ape mult mai adânci decât credeam. L-am invitat pe Andrei într-o seară la mine acasă să stăm la un pahar de vin și la povești.

– Poate că o să ți se pară ciudat, dar simt nevoia să mai spun cuiva…, am zis eu ușor încurcat, pe Andrei nu-l cunosc de foarte multă vreme și nu știu exact care sunt limitele sau chestiile lui…

Andrei mă privea fix. Parcă era un samurai din cărțile pe care le traducea el. Ce mă călca pe nervi e că nu puteam să deslușesc nimic din ce era în mintea lui. Insista cu privirea aia ucigătoare.

– Cel mai potrivit e să intru direct în subiect, nu? Uite, dâmbul pe care îl văd din biroul meu, cel acoperit cu iarbă, crește și descrește după cum are chef. Îl monitorizează ăștia de la mine de la job, însă datele de pe tăblița aia electronică nu au legătură cu observațiile mele. Deloc. Sunt complet false. Când eu văd că dâmbul crește, cifrele scad pe tăbliță, și tot așa.

Andrei a ridicat din umeri, îi era poate greu să își dea cu părerea despre așa un subiect. Cred că era doar politicos și nu voia să mă contrazică. Dacă era invidios pe observațiile mele? El era regele observațiilor, al amănuntelor, al microexpresiilor și finețurilor. Eu eram un biet traducător dintr-o limbă vorbită de tot globul. Știu că e limba lui Shakespeare. Dar și fotbaliștii o vorbesc. Nu-i nimic rău în asta. Sper că Andrei nu are prejudecăți. S-a gândit un pic și apoi mi-a povestit un film japonez în care e vorba despre o familie de omuleți care locuiesc sub o casă. Un fel de Degețica. Își petreceau aproape tot timpul în tainițe săpate de ei și „împrumutau” de la stăpânii casei tot soiul de chestii trebuincioase. Le-ar fi fost imposibil să meargă la cumpărături și nu era vina lor că erau așa mici. În condițiile astea s-au născut. Locuiau frumos. Tatăl era priceput la tâmplărie și din câteva bețe de chibrituri și niște așchii de la mobilă a făcut o bucătărie în care Mama să pregătească toate bunătățile. Aveau și o fată. Arrietty. Mică și ea. Andrei mi-a spus că se teme să nu ajungem și noi niște pitici semineputincioși într-o lume viitoare.

– O lume viitoare? Hai măi Andrei, fii serios! am râs eu.

– Auzi, da’ de ce monitorizează ăștia de la biroul tău dâmbul? a întrebat Andrei.

– Cu treburi d’astea se ocupă firma. Când vine un client mai mare, trebuie să-i arătăm cum funcționează aparatele noastre de măsurat și atunci îl ducem la panoul de la intrare. Cele mai interesante date sunt despre dâmb. Alte chestii sunt cam plictisitoare. Spre exemplu concentrația de carbon din aer, de la o zi la alta, sau procentajul de lycra din ciorapii secretarei, de la o săptămână la alta.

– Câți lucrați acolo? a întrebat Andrei.

– Peste cincizeci de angajați…

– Ce chestie…, a zis Andrei căscând.

Azi dâmbul nu s-a mișcat. Dacă adăpostește o familie? Una care inspiră și expiră, face drumuri, doarme agitat, muncește, se mișcă cu alte cuvinte, nu face umbră pământului cum se zice. Toată lumea se zbate acum cu ecologia, dar nimeni nu se gândește la posibilitatea ca sub păduri, câmpii și munți să trăiască oameni din ăștia mici. Într-un fel e bine să nu le tulburăm viața. Chiar așa. Poate că nu vor să fie băgați în seamă. Ne-ar fi zis ei cu gurițele lor.

Dragă dâmbule…, am scris și după aia am rupt post-it-ul. Nu știu cum să semnalez dâmbului că e în pericol și că plec două săptămâni în vacanță la o chestie cu agroturism. Îmi place natura, deh. Dacă reușesc să-i scriu dâmbului un mesaj, cum și mai ales unde să lipesc biletul ca să-l citească? Dacă îl citește altcineva și iese vreo încurcătură? În pauza de prânz mă duc să studiez mai de aproape movila. Dacă are vreo despicătură, îi strecor biletul acolo. Dragă dâmbule, să știi că te paște un mare pericol. Dacă adăpostești omuleți, spune-le să plece de acolo sau plecați cu totul, mutați-vă. Firma vrea să se extindă. Se pare că vrea să-ți ia locul. Pe panoul care monitorizează chestii au apărut informații mincinoase despre tine și cred că de aici va începe totul. Apoi, scris înghesuit pe unde a mai rămas loc pe post-it, Fă repede ceva! un prieten.

M-am întors supărat în birou. Pauza de prânz e foarte mică, au redus-o săptămâna trecută de la douăzeci de minute la zece. Ce să faci în zece minute? Până ies din clădire îmi ia vreo cinci minute. Dacă mai întâlnesc vreun coleg vorbăreț, mai adaug trei minute. Dacă întâlnesc doi–trei colegi în locuri diferite, trebuie să vin cu minute de acasă. Ies din clădire, mă apropii de dâmb, mușc din sandvici și gata pauza, trebuie să revin la lucru, altfel o să scrie pe panou chestii nasoale despre mine. Am văzut că ieri o colegă tare drăguță, dar timidă a fost pusă la folderul AȘA NU, pentru că nu era proactivă în ședințe. Strecor biletul în buzunarul de la piept, așa o să-mi ia mai puțin timp să-l scot de acolo. O să mai încerc și în pauza viitoare. Mi-am făcut și eu un sistem rudimentar de monitorizare, o chestie discretă ca să nu nasc suspiciuni. Am fabricat acasă un soi de pix în care am ascuns un termometru mic și o rotiță, iar pe o parte am lipit o linie gradată. Așa știu exact momentul în care dâmbul e cel mai înalt într-o zi. Am pus pixul într-un pahar transparent aproape lipit de geam, pe biroul meu. Nu se prinde nimeni. Eu, din când în când, închid un ochi și privesc, lipesc vizual pixul gradat pe imaginea dâmbului. Uneori dâmbul e la 7 pe linia gradată, alteori la 8. Cel mai ciudat e când plouă și dâmbul se tuflește. Atunci ajunge maximum la 4 pe linia mea. Treaba lui. Panoul electronic spune cu totul alte chestii. Parcă îl măsoară pe lățime. Într-una dintre pauze am reușit să-i strecor dâmbului biletul. M-am prefăcut că studiez iarba cu care e acoperită pajiștea unde e imobilul nostru de birouri. Dă bine să fii legat de natură, să dai impresia că te preocupă. Și firma noastră, partea ei de charity, face multe pentru natură. Plantează copaci pe care leagă etichete cu numele nostru, strânge fonduri pentru înverzirea Africii și sabotează, pe internet, anumite plantații care secătuiesc resursele de undeva pe Terra. Toate bune și frumoase, doar că pentru aceste acțiuni se adună fonduri uriașe pentru conferințe, deplasări, cataloage, uniforme, aplicații pe telefon, fonduri cu care mai bine încălzeau un cămin de bătrâni iarna. Nu-i treaba mea, știu asta. Eu sunt un traducător. Firma mi-a dat de lucru. Le place că sunt eficient. Că nu consum resurse degeaba. Asta mi-a amintit de o fază, să țin minte să i-o zic și lui Andrei, când eram la un restaurant cu trei prieteni, restaurantul gol și ne-am așezat la o masă de șase persoane. Nu stați patru la masă de șase! s-a auzit o voce acră de femeie. Dar e gol, nu e nimeni, am zis eu. Nu și nu. O deranja cumplit. O să vină lume. Când? Nu se știe. S-ar putea să apară extratereștri. Așa și noi, oamenii, vrem să stăm lejer, să consumăm aer mult, să avem spațiu vital. Iar globul e ticsit. Ca să stea unii lejer, alții se înghesuie. Parcă e la biliard. Unele bile se răsfiră elegant, iar altele se bulucesc unele-n-altele până ajung să pice în gaura aia fără întoarcere.

Mai am puțin până la concediu. Dâmbul nu s-a mișcat de acolo. Andrei a venit iar la mine să-mi arate la ce lucrează.

– Hai, mai zi cu dâmbul, ce mai face? a început el.

– Lasă asta…, la ce lucrezi?

– E un scenariu. Un film de animație despre sfârșitul pământului. Ceva cu ecologia.

– Păi, dacă se termină cu pământul, cine mai vede filmul? am zis eu distrat.

– Mă ajuți să fac o prezentare la tine la firmă? m-a cercetat Andrei. Fac un test, să vedem reacția.

– Nu știu ce să zic…, ăștia sunt dificili…, până iau o decizie…

– O oră îmi trebuie, le citesc textul în japoneză. Apoi în engleză. O să aibă reacții diferite, a zis Andrei.

– La ce bun? m-am îndoit eu.

– Ai să vezi!

Chestia asta mi-a adus și laude din partea departamentului de implicare eco-socială, am adus un proiect nou în firmă, o să-l anunțe și pe site, pe Facebook, Instagram, Twitter și pe Snapchat. Sala de conferințe era plină. Textul în engleză a stârnit entuziasm preț de vreo trei minute, câteva gemete și icnituri semnalau prezență umană în sală. Andrei a citit apoi răspicat în japoneză și cuvintele pe care nu le pricepea nimeni păreau că taie în carne vie. Oamenii clipeau, se minunau cu gurile deschise, tremurau și se mișcau pe parcă erau cu toții o pădure în furtună. La final, toți erau copleșiți de mesaj. Unii aveau lacrimi în ochi. Alții își țineau mâna la gură, ar fi vrut să rețină cuvintele care dădeau năvală. Șeful meu direct se ridicase în picioare revoltat, iar o colegă de la vânzări se uita obsesiv pe geam. Am ieșit să iau aer. Am profitat de faptul că acum treburile o luaseră un pic razna, bun moment să ieși dintr-o situație proastă. Am fugit până la ieșire și, când am trecut pe lângă panoul electronic, am observat că o luase și el razna. Beculețele clipeau haotic și aparatul scotea un zgomot ciudat. Câteva date răzlețe indicau că dâmbul fugise fără urmă. Am vrut să ies din clădire și atunci, greu ca o ghilotină, a căzut grilajul de securitate. M-am bătut peste frunte. Dâmbul tot încercase să-mi spună ceva.

desen de Alina Gherasim

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *