Gabriel Liiceanu – Povestea insulei Humanitas (2)

 

   credit foto: MIHAI BENEA

Nu am memoria datelor. Nu știu clipa exactă când ni s‑a alăturat Ioana Pârvulescu. Pentru mine a fost de mult, atât de demult, încât ea pare coextensivă cu întreaga istorie a editurii.

Iubirea Ioanei pentru Humanitas înseamnă dăruire totală. Dacă ar fi putut, ar fi îmbrățișat toată editura, cu toate departamentele ei, ar fi făcut programul aparițiilor anuale, ar fi desenat cu mâna ei copertele cărților, ar fi prezentat colecțiile, ar fi scris toate textele pentru coperta a patra, ar fi făcut designul librăriilor, ar fi lansat titlu după titlu, i‑ar fi îmbrăcat pe prezentatori în costume de epocă, ar fi inventat iar și iar idei prin care cartea să poată fi împinsă în lume. Și toate astea din preaplinul unei pasiuni culturale pe care nu știu câți au trăit‑o asemenea ei. Rolul meu, în relația cu ea, a fost mai mult de domolitor decât de incitator. Am fost asemenea unui antrenor care trebuie să‑și convingă golgheterul să nu înscrie prea multe goluri într‑un meci, ca să nu defecteze tabela de marcaj.

Cultural, Ioana este prodigioasă. Ce n‑a încercat în marea ei pasiune a verbului? A scris poezie atunci când a găsit că numai poezia poate fi glasul sufletului ei. Nu‑i tradusese oare pe cei mai dificili poeţi? A crezut că virtuozitatea în stăpânirea limbii trece obligatoriu prin capacitatea de a transporta cuvintele, făcându‑le să ajungă, intacte, de pe malul unui idiom pe altul. Angelus Silesius în limba română? No problem! Rilke? La fel.

A crezut că o nouă înțelegere a marilor autori poate să pornească de la ipoteze dezarmant de simple: nu cumva comicul lui Caragiale este du journalisme plaqué sur du vivant, nu este deformarea operată de presă asupra realului și devenită, la Caragiale, artă poetică?

Îndrăgostită de secolul XIX, a scris cărți despre stilistica lui atât de convingătoare, încât, citindu‑le, îți e rușine că te‑ai născut în alt veac. Asta n‑a împiedicat‑o să se îndrăgostească la fel de tare de interbelic. Prin eseurile ei culturale și prin romanele ei, a reinventat timpul sau a instituit o asemenea relație cu el, încât granițele dintre ipostazele lui s‑au șters. Altfel spus, prezentul și‑a pierdut caracterul de fatalitate (timpul ce ni s‑a dat) și libertatea noastră de a veni din viitor în prezent sau de a fanda în trecut a devenit totală. Timpul ni‑l dăm, nu ni se dă.

A coborât în lumea inocenței păstrându‑și inocența, dar adăugându‑i atâta maturitate cât s‑o poată evoca. A preluat, din vârsta copilăriei, spiritul ludic și s‑a jucat, ca un mare copil cultural, inventând portretul cu formă fixă (De ce‑l iubim pe…), pentru a conserva memoria contemporanilor sub specia admirației. Nu știu dacă nu tot ea a inventat volumul colectiv. Dacă nu, i‑a dat oricum o formidabilă prospețime – vezi Intelectuali la cratiță (ori, în alt registru, Şi eu am trăit în comunism) –, pentru a‑i face pe prietenii ei scriitori să se bucure împreună, ea fiind dirijorul și cerându‑le să cânte pe diferite voci melodia aceleiași teme.

Un comentariu

  1. Smaranda Vultur says:

    Exceptional!Nimic mai mult, nimic mai putin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *