Lumina neagră

S-a întâmplat ca lectura Operelor complete (Charmides, 2015) ale Angelei Marinescu să nu fie urmată din parte-mi de o cronică, dar cartea apărută anul acesta la Editura frACTalia (şi semnată Angela Marcovici) îmi dă prilejul să revin măcar în treacăt asupra unui op dintre cele trei – pentru că prima ei parte, mai exact Jurnal scris în a treia parte a zilei, reia un segment din volumul Proză. Cu pagini din 2000-2001, la care sunt adaugate câteva notaţii din 2018, Jurnal scris în a treia parte a zilei exersează detenta întunericului, printr-o reflecţie deschisă, şi sondează centrul de precipitare al cinismului modern, prin coborârea în trup şi aruncarea lui în aer. „Am să încep prin a continua. Voi continua să mă gândesc cum poate întunericul […] să mă provoace într-atât încât provocarea, odată constituită, să mă arunce în afară şi să o văd, rece şi fixă, animal ce stă la pândă. Îmi place provocarea în carne şi oase, cum strânge cu mâinile ei obosite gâtul întunericului […]. Îmi place înăuntru. Nu ştiu dacă plăcerea de a fi înăuntru este masculină sau feminină, dar mie îmi place să fiu în depresie, în întuneric, înăuntru, în cerc, în centru, în groapa (neagră) de gunoi a lumii. […] Sensul nu există decât atunci când, trăgând după tine trena întunecată a trupului, realizezi că nu poţi desprinde nimic de terenul împrejmuit în care trupul tău se plimbă, fără să provoci o sângerare ireversibilă care aduce un grav dezechilibru sistemului tău individual de a fi.” Gânduri despre deziluzionare, viaţă, moarte („cultul sfârşitului”), libertate şi mai ales despre trup, limbaj şi palierele scrisului (cu finalitatea existenţială a experimentului) se prind în năvodul jurnalului, unde, în loc să treacă printr-o organizare discreţionară, intră într-un proces de ieşire din matcă – în sensul reintegrării în lume pe o altă traiectorie. Ex-centrică, dar nu mai puţin temeinică. Extra-ordinară, dar nu mai puţin umilă şi sangvinară.

O problemă a exteriorităţii pune (din nou) Jurnalul…, autoarea lui retrăind la nesfârşit, dar la fel de intens, trauma expulziei. Refuză să facă efortul de adaptare la o lume resimţită ca străină – ce ar împinge-o în afara matricii ei personale. E o lume cu care nu se poate nici împăca, printr-o acceptare bezmetică, fără străduinţa înţelegerii lucide. Iar înţelegerea este, în acest caz, o continuă luptă cu dez-orientarea slăbiciunii (fizice, afective, sociale, erotice) şi cu orientarea instinctivă a vitalismului. Trupul bolnav se metamorfozează în text, iar existenţa textului îi transferă, la rându-i, excesul lui de vitalitate. („Mi-am convertit trupul în scris. Când scriu, sunt.) Paginile de jurnal devin o mereu reluată (auto)edificare faţă de tot ce îi provoacă poetei înstrăinarea, doar că demascarea proiecţiilor şi a amalgamării unor ipoteze ori interpretări înveleşte (ca un văl care mai mult descoperă decât protejează) încercările analizei pure, ca urmă a cinismului logic modern, şi situarea într-un amplasament metafizic, ca probă a trecerii printre netransparenţe. Aşa cum „sacrificiul lui Cristos ne-a învăţat că […] numai sacrificiul trupului are valoare”, iar „cuvântul care vine de la trup este autentic”, scrisul este „un cal viu introdus într-un cal de lemn care umblă dirijat de mine cu o furie rece şi impenetrabilă pe faţă.” Liberă în relaţia cu limbajul, încercând să-l supună ca pe un animal îmblânzit, Angela Marcovici e mai puţin liberă în relaţie cu sine. Decantarea cuvintelor lasă sedimente de intoleranţă, agresivitate şi senzualitate în recipientul unui eu supra-expus, „cu obstinaţie, fără rest, obscurului din jur,” un eu care îşi asumă, scriind, reversul învăluirii. Adică decorticarea tuturor membranelor care îl acoperă – aparenţe morale,  vigoare naturală, suprastructură idealistă şi traiectorii personale. Luându-şi de gât slăbiciunile şi atacând cu sete (in)evidenţele lumii întregi, poeta înfruntă situaţii-limită din care încearcă să iasă prin soluţii-limită.

Între permanenţa morţii şi pasiunea pentru viaţă, irizată de un „soare interior”, se situează Angela Marcovici, transferând percutanţa poeziei în pagini de jurnal care investighează relaţia dintre trup şi scris. „Străine, încerc să-ţi pun mâna pe coapsa mea cu o delicateţe fără seamăn, deoarece este o coapsă a cărei prezenţă este o excludere absolută a acestui vers cu direcţie precisă. Străine, relaţia dintre mine şi tine este ca şi relaţia dintre parte şi întreg, tu eşti întregul pe care îl caut cu devotamentul unei călugăriţe, iar eu sunt călugăriţa făcută din părţi mici de carne cu spirit, din părţi de trup suspendate pe cel mai lung trup gândit vreodată.” Din „lupta crâncenă cu neantul din fiecare cuvânt” şi din redescoperirea nucleului metafizic al tehnicii ia naştere o dialectică. Tăios ca un bisturiu, visceral ca urmare a unui sistem neurovegetativ dezechilibrat, scrisul Angelei Marcovici îi domoleşte în parte pulsiunile, canalizându-le spre corpul textului („Scriu pentru că nu îmi mai ajunge nimic şi scrisul mă controlează, mă ține în frâu, mă face cât de cât rațională.”). Sau devine el însuşi viaţă, frenetic  şi divulgativ trăită („În aceste pagini. Cu această lumină neagră, deasă ca mătasea, ce cade perpendicular pe cuvinte şi cu un aer fix ce stă, cenuşiu, pe cuvinte. Câtă viaţă.”).

Confesiunea hotărâtă din prima parte a cărţii, în care toate straturile existenţei sunt scoase ca pernele la aerisit, se prelungeşte (cum altfel?) în poemele din cea de-a doua jumătate. Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă, poartă indubitabil amprenta cunoscută a Angelei Marinescu: răzvrătire şi ofensivă vehementă, însoţite continuu de presentimentul morţii. Şarjă eretică, preschimbată în rugăciune smerită. Întunecare patologică, strâns îmbinată cu o energie impertinentă (în sensul pe care-l avea la greci kynismos). Şi ce impertinenţă mai mare ar putea avea o femeie bolnavă, la bătrâneţe, decât aceea de a fi atrasă de un tânăr medic şi a-şi mărturisi fascinaţia, convertind-o în text? Poemul care deschide Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă e un cântec al libertăţii temerare şi al suferinţei atroce (cu dublă deschidere, erotică şi maternă), căci demascarea adevărului şi a modului în care se întrupează (în corp, în text) amplifică tensiunea – somatică, erotică, morală şi poetică. A recunoaşte ce trăieşti înseamnă situarea în perimetrul insolenţei. Şi implică, ireversibil, distanţarea: „îl vreau pe M.N. – vocea pielea ochii ficşi,/ puterea, lupta (luptele) lui – centura neagră cu trei dani/ tăcerea lui, medic în tăcere. eu, smulsă din mine/ şi aruncată în gura ziarelor sângeroase, flămânde./ flămândă, de asemenea, şi eu de M.N., de sânge, de meloda lui sacadată./ cântă la acordeon cu picioarele goale/ îşi mişcă mereu capul la stânga şi la dreapta/ nu mai pot îndura (înţelege)/ mi-e greaţă de atâta plăcere/ maluri abrupte se surpă şi distrug tot în cale/ şerpi, şopârle, animale pline de apă ling nisip şi pietre acoperite/ cu muşchi verde./ muşchiul verde al morţii, pianul verde al morţii”. Prea lung pentru a-şi menţine la cote înalte încordarea, primul poem trasează axele integrităţii trăirilor şi integralităţii mărturisirilor.

Forme de răspuns sfidător la inerenta pulsiune thanatică, bătrâneţea, boala şi erotismul redescoperă sălbăticia trupului omenesc şi transfigurarea lui în argument al existenţei febrile, în plin crepuscul biologic: „bătrînețea mea bolnavă opusă morții“ nu e doar o frondă declarativă, ci expunerea unui mod de a trăi învingând sfârşitul prin reabilitatea vulnerabilităţii. Viaţa şi scrisul sunt irigate prin angajare dialectică – pe linia subţire „dintre ceasul morţii/ şi al subpoeziei”. A jocului cu puterea/antiputerea, într-un timp al rebeliunii şi al mutării limitelor care poate fi umplut prin propria lui spaţiere („tu eşti mut/ să ne tăiem mâinile/ în timpul în care nu mai putem să ne vedem niciodată”). Timpul deschis ca lume nu se împlineşte; e întrerupt, amputează, aruncă poduri mobile şi lasă loc relaţiilor – puternice şi totodată şubrede. Cu viaţa şi cu moartea (în Recviem). Cu fiul, cu tânărul medic (sau cu avatarurile lui), cu Oltea (sora pe care o preţuieşte). Sau cu altcineva – căutat în substanţierea unui potenţial, la nivelul conştiinţei: „în spațiul dintre mine şi Tine/ s-au întâmplat atâtea lucruri/ neobişnuite cât semințele de/ floarea soarelui vara/ pe întuneric/ rele unele bune altele/ nu pot să le socotesc/ mă macină gândul morții/ pe Tine nu Te macină decât/ narcisismul dumnezeirii Tale/ Te întăreşte gândul morții noastre/ creşti văzând cu ochii/ pe măsura efemerului/ şi veşnicului nostru sfârşit/ dar s-a mai întâmplat ceva/ ce mă doare/ ca sabia otrăvită a lui Hamlet/ adică sabia care l-a otrăvit pe Hamlet/ când aveam 14 ani/ vârsta la care/ s-a adăugat tuberculoza/ de abanos şi sânge”. Moment al incandescenţei finale, moartea e privită în faţă, cu indignare şi revoltă. Dincolo de ea,  se află un Dumnezeu personal – nici biblic şi nici camuflat în ceremonial bisericesc. E o forţă spre care poeta tânjeşte, un nucleu energetic cu care vrea, zadarnic, să comunice. Să îi împărtăşească ofensiva voinţei şi intensitatea trăirii. „Ți-am cerut ajutorul non stop/ în toate felurile/ pe verticală și pe orizontală/ cu o umilință vecină cu nebunia/ și nu era voie/ nu am dreptul la ajutorul Tău/ nu are nimeni dreptul/ decît cel care nu crede/ în Tine/ Tu ești singurul psihotic autentic/ și atunci/ am plâns cu lacrimi amare/ ajutorul pe care am vrut să-l/ smulg de la tine/ era un continuu diez“.

A flutura nonşalant stigmatul, gestul blamabil, trăirea reprobabilă, privatul (cu toată încrengătura lui complicată) intră în orizontul unei subversiuni care oglindeşte ideea, repetat, în fulguranţa unui tăiş. Cuţitele, cuiele, sabia, forcepsul, diamantul recompun senzaţii şi voluptăţi iluminate de reacţia vie. De o promptă conformitate existenţială, împotriva conformismului ipocrit: „îmi încolăcesc părul/ în jurul cuţitelor tale/ atât de frumoase/ unul singur dintre cuţite/ este împuşcat în plex/ şi atunci/ străluceşte” . Sau „plouă cu cuvinte pe care le simt/ în cap/ ca pe nişte cuie înroşite/ ce nu ating materia cenuşie/ a creierului/ mai degrabă chimia/ miraculoasă/ a infracosmosului/ destabilizat pentru totdeauna”. Dintr-o sofisticată stare de flux prinde formă subpoezia, lăsând circuitele cerebrale, stabile şi alerte, să fie doar un însoţitor al cuvintelor. Pe de altă parte, recurenţa fidelă a animalicului, care străbate atât jurnalul cât şi poemele – în frecventa ipostază a câinelui şi, mai rar, a şobolanului sau a porcului – leagă, printr-un sistem de (dis)continuităţi, teritoriul instinctului de frontiera expunerii şi a autostilizării, cu estetismul păstrat, indezirabil, în afara geometriei suspendate a poemului: „bătrânețea este un câine de fier/ pe care l-am desenat pe o piatră/ şi apoi am scos piatra care reprezenta câinele din desen/ şi a rămas doar o formă înfricoşătoare şi goală de câine/ noi am văzut-o și am alergat spre acea formă”.

Întrupare a viului în neliniştitorul timp al morţii, subpoezia Angelei Marcovici nu e perfectă. Are, pe alocuri, răsturnări mai puţin adecvate şi tensori vremelnic slăbiţi. Dar e autentică în impredictibilitatea ei atât de predictibilă – ca un ghimpe bine înfipt în talpa convenţionalului.

 

(text apărut în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 11, p. 13)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *