Șerban GABREA :”MEMORII – NOMINATIV”( Fragmente)

Șerban Gabrea (n. 6 iunie 1940, la București) este fiul pedagogilor de renume Iosif și Maria Gabrea și fratele cineastului Radu Gabrea și al arhitectului și scenografului Florin Gabrea. Pictor, sculptor și grafician, este, printre altele, autorul marii tapiserii Teatrul lumii de la Teatrul Național din București. Părăsește România în 1979 și se stabilește în Germania. Numeroase expoziții de grafică, pictură și sculptură în Germania, Franța și Italia. Din 2015, este stabilit la Modena, în Italia. Scrie proză, ficțiune, memorialistică și poezie în limba română.

Memoriile sale, stând sub titlul Nominativ, au fost scrise de la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut până în 2016 – cu referiri la istoria artei, scena artei din Romania anilor ‘80, însemnări de filosofie și morală, muzică, introspecție și jurnal de vise într-un manuscris de 400 de pagini.

(…)

Am părăsit România la 39 de ani. În ultimii doi ani, după cutremurul din 1977, nu am avut nici locuință, nici atelier.
La întoarcerea dintr-o excursie organizată de Uniune în Grecia, am aflat că nu mi se dăduse aprobarea să ocup nici măcar două cămăruțe descoperite de mine în podul unei case vechi din cartierul Cotroceni, cu toate că făcusem toate demersurile de care fusesem în stare: audiență, înlesnită de maestrul B., la primarul capitalei, – i se dusese vestea că ar fi un altfel de „tovarăș” (?) –, cerere la Uniune, minister, etc.
Dumneata, tovarășe Gabrea, ai putea să ceri și plecarea definitivă”, mi s-a răspuns din partea instituției care ne controla și dirija destinele. Fusesem înscris pe lista celor „nedoriți”: un conflict provocat de ministerul culturii în legătură cu mult prea libera imagine a tapiseriei, la care s-a adäugat expozitia „Argumente” prilejuită de Colocviul Internațional Brâncuși, expoziție pe care o organizasem în sălile Institutului de Architectură ocolind avizul ministerului, pe care, eram sigur, și așa nu l-aș fi primit.
Bucureștiul era vizitat, în 1977, de oaspeți străini, critici de artă, ziaristi, artiști din toată Europa, toți veniți să participe la acest eveniment, asa că patronii culturii au evitat, pentru moment, un conflict deschis. Nu se făcea, căci strategia manipulării informației era în a prezenta în afară situația țării drept „normală”, vopsită strident în culorile tricolorului, ce oferea impresia că România s-ar desprinde încet de maternitatea sufocantă ruso-sovietică.

În plus, era anul „Chartei 77”, și conducătorii țării erau speriați de posibilitatea ca focul să se întindă și la noi.
O dovadă în plus, că, din dispreț, stăpânii deceniilor de aur nu își cunoșteau supușii: căci, în afara unor reacții singulare, dar ferme, ca protestul scriitorului Goma sau revolta de la Brașov, populația, în majoritate abulică și înfricoșată, alerga neurotică în cerc, preocupată mai ales de strategia supraviețuirii.
Iar elita, cuprinsă de panică, dar și rănită în orgoliul ce îi oferea un fel de imunitate, s-a grăbit să-i minimalizeze gestul lui Goma, căci, vezi bine, „nu era un scriitor de valoare”.
Și desigur și securitatea, la rândul ei, se simtea obligată să ia seama la calitatea artistică a celor prinși în plasa naționalismului protocronist.
Această strădanie de a nu lăsa să răzbată în afară mizeria ce se întindea ca o umbră întunecând țara, nu a împidecat însă încercarea, din fericire neizbutită, de a „închide gura” Monicăi Lovinescu, dușmanul cel mai temut al lui Ceaușescu, sau de a distruge, într-un act terorist, sediul Europei Libere din München, ambele realizate cu „mâini curate”, folosindu-se de teroriști internaționali de renume, precum celebrul Carlos.

Am reușit deci să ocolesc cenzura, dar pedeapsa nu s-a lăsat așteptată: nici o cronică în presă sau la televiziune, și în acest fel expoziția, cred și astăzi, singulară ca propunere în contextul artei acelor ani, a fost uitată ca și cum nu ar fi existat, căci cenzura discreționară avea puterea să des-ființeze tot ce nu îi era pe plac.
Cu această expoziție încălcasem armistițiul îngăduinței reciproce, semnat, de o parte, de oficialii culturii, și, de cealaltă parte, de cei ce înțeleseseră să se acomodeze, căpătându-și astfel avantajele pentru care făcuseră „înțelegerea”.
Erau anii dinastiei profesorului F., care luase în arendä, pentru totdeauna, spera el, – arendă plătită doar cu prețul obedienței lașe? – administrarea gândirii, și se comporta cu acest „contract” ca și cum ar fi fost o moștenire de familie, – cu adevărat o familie, acea jalnică familie a spiritelor gregare, a trădătorilor ce au infestat cultura țării; tov. F., cândva o speranță a generației sale, ar fi făcut orice, și a și făcut, pentru a nu fi dezmoștenit.

Un exemplu, printre multe altele: ca șef al secției de critică a Uniunii, mi-a refuzat semnătura necesară publicării unui text în catalogul expoziției, deși acesta era doar un mic eseu cu referințe culturale ce încerca să lămurească titlul expoziției („Argumente”), text redactat, speram, fără acea limbă înțepenită în sloganuri de care profesorul părea a fi atât de îndrăgostit.
Nu era un text polemic, cum ar fi putut da de înțeles titlul expozitiei, ci doar o punere în discuție a temei morfologiei spațiului sacru, text prin care erau chemați la un dialog fictiv, printre alții, Bachelard, Guénon sau Berdiaev.
Tema nu se afla oricum pe lista celor acceptate de oficialii (non)culturii, listă la care însuși profesorul și criticul F. nu numai că aderase, dar și participa harnic la „înnoirea” ei, bineînțeles numai conform plenarelor și directivelor de partid.
În acest fel, catalogul a apărut trunchiat și semitonurile „polemice” ale expoziției au oferit conducerii Uniunii șansa de a-și mărturisi apartenența, precum și, cum se obișnuia în asemenea cazuri, marilor inchizitori obiectul obsesiei permanente de a identifica în orice discurs teoretic periculoase indicii ale unei evenutale voci străine de programul comandat.

Erau anii în care redacția revistei Secolul 20 era nevoită să răscumpere îngăduința cenzurii pentru vina de a face numai cultură, în ochii acesteia prea elitară, sacrificând, din când în când, prima pagină pentru tipărirea adeziunilor și dedicațiilor, desigur intonate tot în aceeași limbă de lemn, monedă curentă în presa timpului.

În jurul revistei și redactorului-șef roiau ucenici în așteptarea pasului greșit prin care, prea încrezători în strategia lor, criticii de artă oficiali puteau fi maziliți, oferindu-li-se și lor șansa de a ocupa aceste poziții privilegiate; tot astfel se petrecuse, la vremea ei, debarcarea corifeului sculpturii realist-socialiste proletcultiste, maestrul B., folosindu-se pretextul unui monument închinat poetului național Eminescu, pretext „înscenat” de un tânăr critic de artă care a intuit începutul unei noi ere ideologice a comunismului românesc, ignorând pericolul, adeverit mai târziu, al unei schimbäri doar cosmetice.

A fost începutul declinului pictorului realist-socialist M., care se va elibera mai târziu la Paris, al temutului critic de artă și profesor, semidoctul teoretician stângist M., al acelui ideolog-șef de import Leonte R., toți agenți ideologi sovietici (sovietizați) ai culturii, sau al purtătorului de cuvânt al partidului și vătaf al Uniunii Sciitorilor, mediocrul versificator Alexandru T., lista fiind prea mare pentru spațiul limitat al acestei analize.

Între timp, coborât de pe baricada de mucava a schimbării, care va căpăta în limbajul neoficial înșelătorul, cinicul nume destindere, același critic de artă Dan H. va fi solicitat să absolve cuvântul de deschidere a unei expoziții sau alta; o altă formă a limbii de lemn, un lemn mai de soi de data asta, credea el, în care lungimea frazelor și numărul de calificative laudative depindea de poziția artistului în ierarhia Uniunii.

Părăsind acel loc al culturii – care devenise, în mare parte, școală a imposturii sau, din păcate, loc al dezvoltării gramaticii complexe a ascunderii și lașității, a relativei „rezistențe”, lăsând în urmă bâlbâielile pletorice ale unei critici sau istoriografii fără criterii, incapabile să identifice autenticitatea, am descoperit o altä dimensiune a hermeneuticii actului cultural: „Verlust der Mitte”, Panofski, sau surprinzătoarea analiză făcută de filozoful Michel Foucault Meninelor lui Velasquez în volumul Les mots et les choses, text care va deveni, pentru mine, model de sincronizare si intertextualitate, o analiză lipsită de acea gestică inutilă menită să stabilească numai ierarhii nefolositoare, deseori false, sau desființări după criterii rezultate din extrapolări, la fel de arbitrare, dictate de nuanțele înșelătoare ale
micilor schimbări ideologice dictate de plenare si articole de fond, cu care mă (ne) obișnuisem.

Mi-a devenit astfel clar că acolo de unde plecasem, din acel loc ce mi se părea pe zi ce trece tot mai străin, între Cuvânt și Lucrul numit se instalase un vid noetic ce putea fi populat, și a și fost din păcate, cu usurință, de logoreea ideologizantä pe placul patronilor (in)culturii.

(…)

Cauza neînțelesului și a aproximării hermeneutice nu a fost nicidecum încercarea temerară de a înălța un nou Turn Babel – aici în sensul multitudinii dialectelor, lucru firesc și necesar într-o cultură liberă –, ci scufundarea în adâncul întunecat al unei gropi.

A însemnat și o scurtă – timp de cinzeci de ani – vizită în infern, în acel loc cu mirosuri pestilențiale, despre care am sperat cu toții că ar fi doar o închipuire.
Ei bine, se pare că l-am aflat în realitate, iar azi, ridicându-ne din nou la suprafață, „eliberându-ne”, încă suntem marcați, unii dintre noi, de aceleași mirosuri dezgustătoare.

Moartea unei limbi, chiar dacă e vorbită în șoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi. Cu fiecare zi ce trece, numărul de modalități prin care putem rosti cuvântul s p e r a n ț ă se reduce.” (G. Steiner, Errata, Humanitas, 2008, p.133)

Căci, iată, aceasta pare să fie tulburătoarea realitate a României de azi: cuvântul speranță s-a uscat între filele dicționarului noii limbi de lemn! Și nu numai el, căci colectivitatea pare să se îmbolnăvit și, ca urmare, reflexele sociale au fost cuprinse de somnolență.

Însemnări răzlețe, fragmente din jurnale mai vechi, reluate acum fără a fi refăcute sau reinterpretate, vor încerca să redea fidel ceea ce trăiam si gândeam atunci:
„…sufletul, sub durata acțiunii, se odihnește în sine; (alegerea acestui citat ar putea fi înțeleasă astăzi ca apărare într-un proces al stării de autism politic al unei părți din intelectualitatea epocii comuniste, când totul, dar și nimic, nu ne părea posibil!) …fapta se desprinde de suflet și, devenită de sine stătătoare (atenție), își află propriul centru în jurul căruia trasează un cerc închis…” ( subliniam
atunci !) citându-l pe Lukacs, din a sa „Teoria romanului”, p. 34)…

Sau: „Filozofia, ca mod de viață, în măsura în care determină forma și conferă conținut poeziei, este întotdeauna simptomul unei falii între înlăuntru și în afarä, semnul unei deosebiri de esență între eu și lume (așa speram găsind aceste falii chiar și în textele unui teoretician de stânga al culturii), al incongruenței între suflet și faptă” (Ibidem).

Iată cum încercam să înțeleg aceste neînțelesuri: la eleni, visul și fapta se găseau, amândouă, în câmpul totalității. Pentru noi, astăzi, distanța între vis și faptă s-a mărit atât de mult, încât, în spațiul astfel creat, se dezvoltă o substanțialitate haotică, care distruge sensul totalității.
Între vis și faptă nu se mai află acel raport ideal al unității de plan, făcând să apară, infinit mai ascuns înțelegerii, mai echivoc, cel dintre cauză si efect.
Spațiul în care acestea se manifestă nu pare a mai fi sferic, unul în care cauzalitatea s-ar manifesta univoc, radiar, ci de o configurație nouă, în care își află expresia mai pregnant segmentul și nu întregul, umbra și nu arhetipul; este spațiul aproximării, al neadecvării, al nonlibertätii absolute.
În plan politic, este spațiul în care se dezvoltă, înlocuind spiritul democrației grecești, dictatura, care încearcă să refacă, într-un efort adesea inconștient, totalitatea lumii, dar într-o formă vulgară, căci „totalitatea existenței este cu putință acolo unde întregul are, înainte de a fi cuprins în forme, o alcătuire omogenă, acolo unde formele nu sunt constrângere, ci doar conștientizare, doar ieșire la suprafață a tot ceea ce a dormitat ca nostalgie tulbure înlăuntrul entității destinate con-formării, acolo unde stiința este virtute, iar virtutea noroc, acolo unde frumusețea conferä înțelesului lumii transparență” (Ibidem, p. 39)

Un mare împătimit, dar și dezamăgit al credinței, va anunța într-o exaltare mistică a sufletului, în alt context, „frumusețea va mântui lumea”!

Frumusețea, sau sângeroasele, zadarnicele revoluții, la care am fost adesea convocați de istorie?: „Abia atunci când tragedia a dat un răspuns generator de forme întrebării: cum poate esența să devină vie?, s-a înteles că viața, așa cum este, (orice imperativ anuleazä viața¬) a pierdut imanența esenței.” (Ibidem, p. 40)

Septembrie 1978. Întors din Grecia. Din nou gândul de a lua totul de la capăt!
Teme: „Desenele lui Peiwoh”, „Cuvintele-cămăși”, „Arheologia semnului”, „Desenele orbului”, „Schweigende Zeichnungen”, „Moartea călăuzei”.

Fără a avea obsesia unei asa zise unități, am totuși oarecare mulțumire intuind că toate acestea s-ar putea să se adune într-un punct al unui spațiu de tip Banda lui Moebius!

Iată cu ce gând revin din Grecia: scandalul creștinismului se bazează pe convingerea că totalitatea lumii, complexitatea și minunea ei, pot fi citite într-un fragment, așa cum poți intui imensitatea bolții ceresti reflectată într-o picătură de rouă.

Extazul mistic asiatic, în schimb, se produce în urma ideii că întregul univers poate fi cuprins numai aflându-te în centrul unui spațiu gol, lipsit de forme-fragmente: conținutul unei amfore este însuși golul închis în perimetrul transparent ce îl învăluie, închiderea pare aici, în aceeași măsură, deschidere.

x

„Caracterul «profan» al unui comportament «sacru» nu presupune o soluție de continuitate: profanul nu este decât o nouă manifastare a aceleiași structuri constitutive a omului care, înainte, se manifesta prin expresii sacre.” (M.Eliade, Sacrul și profanul, p. 5, versiune română de Roxana Dascălu)

Să fie aici, ascunsă în paradoxul gândirii acestui poate mare dezamăgit creștin, o eventuală încercare de apropiere a celor două religii (ebraică și creștină), ambele privite „chiorâș”, aș zice, din perspectiva unei, uneori prea agresive „revoluții secularizatoare”?; dar tot el, parcă pentru a ne mai lăsa o mică umbră de speranță: ”La disparition des religions n´implique pas la disparition de la religiosité”. Oare?

x

Tețcani, septembrie ‘78
Duminică. Timp închis. Sculat dis-de-dimineață, deschid ușa camerei care dă pe terasă, și îmi apare, dintr-odată, grădina încremenită în acea stare de dinaintea ploii sau a furtunii: primul gând, în care memoria, cu toate neclaritățile ei ce oferă posibilitatea întrepătrunderilor de imagini și gânduri necontrolabile, primul gând deci: Heiligenhaus, acel mic orășel din provincia germană a orașului Düsseldorf, unde am locuit, câteva săptămâni, pentru prima dată ieșit din țară, parcă ocrotit, sau mai de
grabă ascuns (!?).

… Și, iată, firul se rupe, sunt asaltat, haotic, de alte gânduri, fără legătură cu ceea ce trăisem acolo: fratele meu R. nu l-a văzut pe tata în ultimele lui clipe;
… nu trebuie să pleci, fără posibilitatea unei „continue întoarceri”, poate chiar una ciclică: gând european sub semnul lui chercher, poate mai sceptic decît al asiaticului, acela de savoir.
… dorința de a mă ascunde în trupul meu, ca într-o citadelă, care, îmi doream, credeam, nu va putea fi atât de ușor cucerită.
… îmi reamintesc visul ciudat care m-a trezit: eram toți în jurul tatei, parcă și cei de la C., veniți din toate „locurile noastre”.

Tata ne-a adunat să ne spună că ar vrea să facă o călătorie în străinătate: cum să-i facem rost de bani, cum să stabilim tactica obținerii pașaportului. Ar vrea să plece peste câteva luni, în septembrie.

Puțin nedumerit, mă gândesc că suntem acum în septembrie, deci nu trebuie să plece acum, și poate, nici în viitor, deci, socotesc, poate să fi fost înainte, într-un alt septembrie…
… ne aflăm într-un loc necunoscut, ne salutăm cu niste străini, se pune problema ca tata să editeze Getica (eu as putea să-l ajut, aș avea ceva relații la o editurä)…
… Mă aflu în puscărie, nu știu de ce, dar, oricum, sunt un pușcărias închis, se pare, după cutremurul din ‘77: deci tata nu mai este în viață.

… Suntem iarăși împreună, e și fratele R., care vorbește mult, șoptit, cu un paznic. Apoi brusc dispare, nu-l mai văd. Rămân singurul dintre toți ai mei; urmează panica iscată de controlul zilnic, adesea neanunțat, al paznicilor. Mă furișez în celula mea neobservat. În jurul meu bărbați, femei necunoscute, paznici.

Scene de umilință, delațiune, lașitate, în fine, întregul evantai de atitudini și posibile scenarii (înscenări) legate de această „casă a morților”, atât de analizată și devenită, dintr-o realitate de coșmar, metaforă.
Să fie ăsta temeiul nașterii poeziei?
Sunt, bruscat și umilit, luat de la locul meu….
… între timp, zi de vizită, normală, ca la spital. Pe mine nu mă caută nimeni. Nu mă mir, întrucât pare că nu sesizez înstrăinarea mea totală. Cineva vine totuși, într-un târziu, se așează lângă mine și încearcă să-mi arate, sau să-mi strecoare, pe furiș, o biblie. Suntem surprinși, din nou bruscati, umiliți de niște gardieni bizari, colorați ca niște papagali, după care sunt percheziționat. Din fericire, nu am asupra mea decât cărți legate de meseria mea și sunt lăsat în pace, pentru un moment, apoi atacat din toate părțile și despuiat de femeile pușcăriașe.

Îmi amintesc, sau chiar știu(?), că cineva mi-a povestit cum ar fi încuiat o femeie, înainte de cutremur, și nu a mai putut să o elibereze; totuși, se pare că ea se află acum aici, între noi, în închisoare: o victimă devenită călău!?
Pe R. îl pierd definitiv din preajma mea.

Sunt provocat, umilit, înjosit, pus, ca într-o nuvelä de Cehov (sau Gogol ?), sä particip la un fel de dans grotesc, să cânt, să cânt cu voce tare un cântec ca o tânguire, în care strecor, cred eu neobservat, cuvinte subversive, si mă bucur că am o voce specială, cu o intonație care poate ascunde acele cuvinte, mesaje către ceilalți pușcăriași…
… Mă trezesc, ușa spre terasă e deschisă, întreg peisajul pare încremenit, ca într-o gravură olandezä.

O pasăre necunoscută se așează pe pragul ușii. Marchează pragul, oferă parcă un nou sens limitei, al delimitării între înlăuntru și în afară, una dintre temele lucrărilor mele.
Oricum, despre frumusețea lăuntrică trebuie să vorbim.
În sat, jos, la poalele colinei, dincolo de pădurea de fagi, – cei trei fagi ce marcau hotarul grădinii din Văleni, pe care tata îi asemuia celor trei fii ai lui ? –, bat clopotele. Mă grăbesc să cobor la biserică să aprind o lumânare pentru tata, pentru ai mei.
Din tot ce mă înconjoarä, persistă doar reverberația păstoasă a ecoului clopotelor în pădurea ce înconjoară fostul conac al lui Enescu, acum sărăcit de orice urmă a lui, – o clădire devenită construcție oarbă, fără suflet, o „tabără de creație” a Uniunii, ce mai.
Aflu că activistul care a aruncat la gunoi tot ce rămăsese de pe urma marelui muzician, tot ce rămăsese de pe urma „boierului”, trăiește și astăzi, nestingherit, într-un sat din apropiere.
Vai de noi și de „creația noastră”!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *