În grădina isteriei (sau Isteria ca justiție)

Cu tot respectul pentru Papii care, vizitându-ne Țara, s-au crezut în „Grădina Maicii Domnului”, nu poți să nu constați că în fapt e o grădină a Hysteriei aproape zeificate; cert a fost un moment de regret pentru o seamă de civili și nu numai, plecarea peste ocean a fetei înfiate cu acte în regulă de o familie de origine română; în ciuda manifestărilor de isterie colectivă stradală, fata a plecat. Iată însă că trăim într-o grădină darnică pentru cei dornici de isterizare generală, adeverindu-se că mare e grădina… noastră (dacă a creat-o astfel Domnul sau nu, e greu de spus).

E evident în primul rând că avem o capitală cu un nucleu de protestași profesioniști, cu cățel, cu purcel, cu nou-născuți scoși la plimbare fără să știe de ce. Încă nu era clară situația, că presa audio video urla deja de un criminal în serie; nu se găsise nici un cadavru, ceea ce însemna că nu puteam vorbi de „criminal cu chip de om”, de „ucigaș cu sânge – evident – rece” și alte metafore ale prostiei jurnalistice incompetente și teribiliste. Am auzit și văzut un singur jurnalist, de la TVR 1 de data acesta, care cu bun simț și echilibru recomanda să nu ne lansăm în datul cu părerea, în acuzații nefondate și să lăsăm organele competente să-și facă meseria. Dar a fost unul singur. Lucrurile nu puteau sta așa: deci, după interpretarea mediatico stupidă generală, a urmat efectul politic: demiterea unor publicani, care dacă s-ar petrece la alții cu criminalitate ridicată, ar însemna schimbarea echipelor de zece ori pe zi. Evident nu putea lipsi isteria străzii pornită de chemările digitalizate, manifestată prin defilări pe bulevardele capitalei, după traseul deja tocit „toate drumurile duc la guvern”, cu varianta „în piață”. Nu se cere niciodată pedepsirea exemplară a criminalilor, ci demisia unor politicieni, ceea ce face să duhnească totul a … politic de stradă.

Putem constata două aspecte eferente manifestării respective: în primul rând protestașii români (nici cu îngălbeniții de pe Sena să nu ne fie rușine…) aduc o îmbogățire semantică nesperată și desigur inconștientă, termenului sub care defilează: căci isterie prin latină duce la grecescul hystara tradus în latină cu uterus, adică uter. În misoginismul lor tipic, grecii atribuiau anumite stări de tulburare nervoasă doar femeilor, ceea ce romanii nu făceau; dimpotrivă au subtilizat termenul astfel că hysterologia, oricât de grecesc ca origine, va însemna răsturnarea ordinii firești a ideilor, în retorică și nu numai. Deci, pe linie romană, cum e și firesc, protestașii noștri, prin compoziția civică și manifestări probează că isteria este dincolo de sex, etate, religie și naționalitate, adică general umană, general națională în cazul nostru. 

  Problema este simplă: atâta timp cât justiția se va face în stradă, cu manifestări gregare susținute de mijloacele media semidocte, isterizate după senzațional, cu pregătire nulă în domeniul abordat, sub dominația părerologiei exprimate de gura știrbă a vecinilor, de obrazul neras cu zilele al acelorași,  de cucoane cu părul vopsit cu trei luni înainte de crime (câte un centimetru de păr cărunt pentru fiecare lună) și fără sutien, vădindu-și revărsarea sinusală, atâta timp deci suntem penibili; cel puțin, dacă nu și mai mult. 

Apoi, aceiași cu care ne mândrim probează faptul că până la justețea principiului vanae voces populi non sunt audiendae, vocile vane ale poporului nu trebuie ascultate, mai avem de mers, deși ei nu sunt nicidecum poporul ci scandalagiii lui.

În tot circul am auzit o singură propunere normală venită de la o doamnă politician cu răspundere înaltă; bănuiți cine este; iar cerința ei îi face cinste, indiferent de antipatii sau simpatii, căci spune dreptul roman „când e vorba de moartea unui om nu se stă pe gânduri”; doamna a cerut de la început închisoarea pe viață pentru criminali și castrarea chimică pentru violatori. Ar fi de adăugat următoarele: închisoare pe viață fără drept de eliberare condiționată în timp și, mai ales ca prim pas către introducerea pedepsei capitale în cazul acelorași criminali. Căci același drept roman spune că mors est ratio ultima , moartea este rațiunea finală.

Castrarea chimică, cu regret pentru propunerea bună totuși, e o aberație precum discriminarea pozitivă; în primul rând etimologic constatăm că nu poate fi înfăptuită: prin franceză, verbul a castra trimite la latinescul castrare (a înlătura prin tăiere, prin decupare, a decupa, a trage prin tăiere o margine despărțitoare), aflat în vecinătate formală și semantică cu caedere, a tăia. Castrul, tabăra militară romană, își are denumirea tocmai de la faptul că întemeierea lui începea cu decuparea, adică „tăierea” șanțului care-l va delimita de terenurile circumstanțiale; deci pătrunderea în spațiul decupat, castrat, însemna încastrare. La unele mamifere domestice, deci și la om, „decuparea” vizează înlăturarea „rușinoaselor porniri” necontrolate cum ar zice cronicarul. Deci, castrarea nu poate fi decât efectivă, mecanică, prin tăiere, și nu chimică, ci chirurgicală, desigur în condiții de sterilitate spitalicească, nu murdărie punitivă. Altfel, apelând la paleative cu efect temporar, va trebui să înființăm castre pentru cei chimizați penal. Și oricum, nu vom fi precum strămoșii noștri pe care îi tot lăudăm (când ne apucă…) și care prevedeau în Pravilă „să se taie rușinosul mădular”.

Dacă tot suntem în isterie post referendală și preelectorală ce ar fi un nou referendum? Că tot poporul decide, când în stradă, când la urnă… sau, de data asta ne temem de rezultat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *