Din lemn de nuc

Băncuța din fața casei era din lemn de nuc. Fără spetează. Cu două picioare zdravene, cioplite rotund. Bunica stătea seara și privea cum se lasă întunericul. Închidea ochii, îi deschidea într-un albastru uluitor, redus la esențe, căsca ușor, povestea cu trecătorii. Printre ei, copii, nepoți și strănepoți ai celor care au trimis-o pe Bărăgan. Sec, mitocănește, înjunghiind pe la spate, se aud, din trecut, vocile lor suprapuse.

Doar Vovircă, văcarul satului, trecea în fiecare seară, cu precizie de ceasornic. Înalt, cu părul năclăit. Mirosea de la o poștă a bălegar și țuică de doi bani. Târa după el un cărucior cu de toate. Roțile acelui vehicul erau de mărimi diferite, cum le găsise pe la oameni, aruncate prin șure. La fiecare hurducătură, se oprea să-și tragă sufletul. Vovircă nu avea familie. Ținea pe lângă casă un câine, trei oi cu lâna albă, un cocoș, două gâște, o pisică roșcată. Casa lui era la capătul satului, lângă cimitir. Când se-mbăta (că primea, din milă, bidoane uriașe, cu poșircă, de la săteni, imediat ce se termina vara și cazanele începeau să fiarbă) și nu mai recunoștea pragul casei sale, se arunca la picioarele crucilor de lemn. Se-ncovriga ca pruncul în burta mamei. Durerile erau insuportabile. Gemea. Se spune că mamele, speriate, își luau pruncii în brațe și se ascundeau în fundul grădinii, așteptând să se facă ziuă. Prin păr, îi treceau batalioane de gândaci de vară târzie, licurici, șopârle verzi ca păcatul și broaște cu gușă urât mirositoare. Era pe jumătate mort.

Bunica purta batic negru. Îl aranja la răstimpuri, când simțea că părul cărunt i se ivea, în neastâmpăr, pe la tâmple. Alteori, o ținea streașină, cu ochii umbroși, pierduți în pământ. Câte-un oftat spărgea liniștea de crepuscul. Vorbea puțin. Așeza bastonul pe lemnul cald al băncuței. Stătea cu mâinile împreunate. Ca-n rugăciune. Mâinile ei căutau forme-n care să se răstoarne ca-n lutul cel mai fin. Aștepta minute-n șir să treacă vreun sătean. Se puneau la taclale sau doar priveau cum fațada casei își pierde ușor coloritul, cu fiecare minut care trece.

În serile de vară, se făcea miezul nopții până să se ridice încet, sprijinită-n baston. Se mai uita o dată, de control, la stânga, de unde ar fi putut să apară părintele Piroiu. În direcția aia se afla biserica. Părintele obișnuia, uneori, să-și amâne plecarea spre casă, rămânea peste program, era recunoscut prin sate pentru acest obicei. Veneau babele din cătunele învecinate, în grup organizat, să-l cheme la slujbă, la câte-un priveghi, la vreo nuntă. Unele biserici au rămas fără popă. Sosea stingher și grăbit câte unul, fără haine preoțești, pe la sărbători ori când murea cineva, cam atât. În rest, clopotnița, ca un cuib de păsări călătoare, își striga-n mare jale neputința. Într-un timp, se adăposteau în biserică, ca-ntr-un depozit, tot felul de ajutoare primite de la străini, pachete imense, pe care satul se arunca animalic, în căutare de comori.

Primarul își făcuse vilă chiar la intrarea în sat, lângă biserică. Avea de gând să-i adauge câte-un etaj la fiecare cinci ani. În ritmul ăsta, dacă ar fi trăit nouăzeci de ani, vila s-ar fi transformat în bloc turn, mai înaltă ca dealul de peste drum. Mai înaltă ca biserica. Mulți l-au suspectat că fură noaptea pachetele cu obiecte sigilate, primite de la enoriașii din satele europene, miloși din fire, cu frică de Dumnezeu. Deși, ca să fim drepți, niciun autocar cu număr străin nu mai trecuse prin satul lor de ani buni.

Băncuța din fața casei a văzut și auzit multe. Cu spatele la drumul care șerpuia leneș, a supraviețuit războiului, deportării în Bărăgan, colectivizării, introducerii curentului electric și a conductelor cu apă potabilă. Lemnul ei a devenit, cu trecerea timpului, lucios, de parcă l-ar fi lăcuit intens cineva, în fiecare seară. Bunica o îngrijea ca pe un membru al familiei. Era băncuța fermecată, pe care a plâns până ce lacrimile i s-au făcut pârâu, apă cristalină, în care pot fi văzute și azi rațe sălbatice făcându-și cuib primăvara, printre viguroasele fire de stuf. Nuferi solitari împinși de vânt la mal, mătasea broaștei pe pietre colțuroase și, din loc în loc, câte-o creangă de prun brumăriu.

Și așteptarea lua forma viței-de-vie, se încolăcea pe fațada uscățivă, pe burlanele inoxidabile, pe fereastra întredeschisă (ca o vietate prinsă între două lumi), pe borurile acoperișului din țiglă movalie. Și mai era liniștea serilor lungi de vară, după ce amurgul își înscria roșiatica aparență pe umărul cerului. Liniștea și așteptarea, ca-ntr-o spirală perfectă. Liniștea-așteptare lua forma cochiliei de melc rătăcit printre puținele ierburi de la picioarele scaunului bătrânesc din fața casei. Se auzeau din depărtare bufnițe prevestitoare de moarte. Liniștea cobora și-n beci, unde corpul ei supraponderal se-ntâlnea cu întunericul, ca-ntr-o criptă.

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *