MUSICA PURITAS DOMINICA: La nuit de Walpurgis

Unul dintre personajele cele mai imunde din literatura universală, transferat ca atare și în muzica de operă este neîndoielnic Faust; căci ce poate fi mai respingător decât ca, ajuns la senectute, să te vinzi Diavolului  numai pentru a te cuibări într-un trup tânăr infestându-l însă cu gândirea senilă, îmbătrânită în relele trăite de-a lungul unei vieți; nu poate rezulta de aici decât o tragedie, mai ales că junele în trup doar, își dorește nimic altceva decât sex cu o tânără cât mai neprihănită; efectul se va vedea după nouă luni. Nu Diavolul e de vină pentru pornirile lui Faust, cum  facil se interpretează; bătrânul îi ceruse lui Mefisto să-i dea tinerețea, iar acesta s-a ținut de cuvânt. Având mintea alterată de cele trăite înainte, Faust nu poate interpreta spiritual iubirea juvenilă în puritatea ei specifică Margaretei. Exasperat de „trăirile” perversului bătrân cu june chip, Mefisto, ca parte contractuală onestă, caută să-i ofere un remediu; Diavolul gândește corect: ce ar putea fi mai atrăgător pentru un savant umanist decât trăirea unei nopți de clasică păgânătate??? Și astfel Faust e dus în noaptea Valpurgiei. Dar, degeaba i se arată Cleopatra „cu ochi frumoși, Laïs cu încântătoarea-i nerușinare”, că marele savant rămâne nesimțitor în ultimă instanță tocmai pentru că, indiferent de montare, finalul nopții stă sub semnul însângerat al ticăloșiei sale. Nici mirabila Antichitate nu poate șterge mizeria unei  gândiri stricate într-un trup tânăr.

Prima variantă propusă ne prezintă un Mefisto impunător și un Faust la limita penibilului, așa cum și trebuie să fie; varianta secundă, mult mai complexă (iarăși  inconfundabilul de „diabolic” Ildar Abdrazakov) ne propune un Faust mai scuzabil, ca înfățișare nu faptic și un Diavol aproape nesigur în final de supușii săi infernal-păgâni, dezlănțuiți în fervoarea pe care numai spiritul Antichității o poate da.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *