Ion Pop s-a născut la 1 iulie 1941, în satul maramureșean Mireșu Mare, la treizeci de kilometri de Baia Mare. Urmează studii medii și liceale la Liceul „Emil Racoviță” din Cluj, iar din 1959, când intră la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, numele său va fi legat până astăzi de o carieră academică prestigioasă, una dintre cele mai reprezentative din Litere-le românești ale ultimei jumătăți de veac. După absolvire, este din 1964 cadru didactic – în 1971 își ia doctoratul în Filologie cu o teză despre Avangardă (publicată doi ani mai devreme cu titlul Avangardismul poetic românesc), care îl transformă – într-o perioadă în care mișcările radicale ale modernismului erau încă un subiect delicat, ce tocmai ieșea din clandestinitate – într-o incontestabilă autoritate în domeniu.
Intelectual cu o largă arie de acoperire culturală, Ion Pop este redactor-șef (1969-1972), apoi director (din 1973) al revistei „Echinox”, pe care o conduce alături de Marian Papahagi și de Ion Vartic, spiritus rector al unei mișcări care a transformat profund poezia scrisă în Ardeal în anii ’70 și ’80 (cu prelungiri firești până către sfârșitul secolului trecut). Cele două promoții la modelarea cărora a avut un rol important, cea „șaptezecistă” a lui Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând, precum și cea „optzecistă” a Martei Petreu, a lui Ion Mureșan, Aurel Pantea și Viorel Mureșan (printre destui alții), au confirmat deplin în istoria literaturii române postbelice, fiind fără umbră de îndoială influențate de școala temeinică a Echinox-ului, cât și de pozițiile și strategiile (în nici un caz directivele) estetice susținute de Ion Pop.
Între 1973 și 1976, funcționează ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle, Paris III. Reîntors în țară, publică în 1979 volumul de interviuri Ore franceze, în care se găsesc dialoguri cu personalități dintre cele mai însemnate ale culturii franceze din a doua parte a secolului XX (Roland Barthes, Roger Caillois, Michel Deguy, Pierre Emanuel, André Frénaud, Gérard Genette, Julia Kristeva, Maurice Nadeau, Francis Ponge, Georges Poulet, Marcel Raymond, Jean-Pierre Richard, Philippe Soupault, Tzvetan Todorov ș.a.). Volumul II – cuprinzând dialoguri purtate, cu câteva excepții, după căderea Cortinei de Fier (a fost director al Centrului Cultural Român de la Paris între 1990 și 1993) cu Yves Bonnefoy, Serge Fauchereau, Dominique Fernandez, Alain Finkielkraut, Jacques Le Goff, Jean d’Ormesson, Paul Ricœur, Philippe Sollers etc. – va apărea în 2002.
Foarte cunoscut în ipostazele de eseist, critic și istoric literar, Ion Pop este autorul unui impresionant corpus de lucrări teoretice, devenite cărți de referință în toate zonele în care scriitorul clujean s-a mișcat, cu o admirabilă acuitate și cu un fel de calmă îndărjire ce poate trece drept exemplară în isterica lume literară românească: Poezia unei generații (1973), Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei (1980), Lucian Blaga. Universul liric (1981), Lecturi fragmentare (1983), Jocul poeziei (1985, 2006), Avangarda în literatura română (1990, 2017), A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei (1993), Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001), Viață și texte (2001), Introducere în avangarda literară românească (2007), „Echinox”. Vocile poeziei (2008), Din avangardă spre ariergardă (2010), Scara din bibliotecă (2013) și până la monumentala Poezia românească neomodernistă, o extraordinară sinteză de aproape 900 de pagini (în care sunt recitiți cu acribie peste o sută de poeți postbelici de până la optzeciști), scoasă anul trecut în condiții ireproșabile de Editura Școala Ardeleană, și considerată unanim marele eveniment în istoria literară a ultimilor ani.
Traducător reputat din limba franceză, autor sau coordonator de sinteze și dicționare fundamentale, precum Dicționarul analitic de opere literare românești (apărut într-o ediție definitivă în 2007), membru corespondent, din 2015, al Academiei Române, deținător al mai multor premii ale Uniunii Scriitorilor (1973, 1979, 1985, 2001, la care se adaugă Premiul Național din 2012) și al Premiului Academiei Române (1985), Ion Pop este și el unul dintre poeții nedreptățiți ai generației sale. Nedreptățit, nu însă și neglijat – o situație poate paradoxală, însă explicabilă. Despre poezia lui Ion Pop au scris critici și cititori de poezie cel puțin notabili din toate promoțiile: Gheorghe Grigurcu, Valeriu Cristea, Petru Poantă, Eugen Simion, Dana Dumitriu, Irina Petraș, Al. Cistelecan, Andrei Bodiu, până la Alex Goldiș și Ștefan Baghiu. Dar, poate fiindcă poezia a fost genul pe care Ion Pop l-a abordat cu cea mai mare discreție sau reținere (nouă volume și două antologii în patruzeci și nouă de ani), ori fiindcă într-o cultură mică și plină de complexe e greu să fii receptat simultan ca poet și ca autoritate critică în domeniul poeziei (cu toate că avem la dispoziție, chiar și în istoria literaturii române, destule exemple relevante care să contrazică o asemenea lejeră prejudecată), poetul a fost întotdeauna eclipsat de voracele cititor și critic, unul dintre cei mai dedicați și mai sârguincioși de după 1968.
Debutând în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură cu Propunere pentru o fântână (1966), în același an în care ies primele cărți ale lui Leonid Dimov, Ioanid Romanescu, Gheorghe Pituț sau Mircea Ciobanu, Ion Pop avea să revină cu Biata mea cumințenie (1969), iar această sintagmă a devenit probabil locul comun în receptarea și comentarea poeziei sale, cu toate că aceasta nu a fost chiar atât de liniară și de lipsită de zdruncinări și scurticircuite provocate de neliniștile thanatice (cel puțin de la Elegii în ofensivă încoace) dacă citești antologia scoasă de Școala Ardeleană cu câțiva ani în urmă. Poeme (1966-2011) (2015), care este a doua antologie a lui Pop după Descoperirea ochiului (2002), cuprinde opt volume – pe lângă cele două cărți de tinerețe deja menționate, Gramatică târzie (1977), Soarele și uitarea (1985), Amânarea generală (1990), Elegii în ofensivă (2003), Litere și albine (2010) și În fața mării (2011). În același an a apărut volumul inedit Casa scărilor (2015), despre care s-a scris și s-a vorbit consistent.
Despre ironia și strategiile de atenuare, despre tonul blând și atașant, despre livrescul de mare finețe al poeziei lui Ion Pop s-a tot scris, cred că s-a pus mai puțin accentul pe surprinzătoarea sa latură de poet meridional, ce relevă înrudiri de substanță cu poezia lui Montale, a lui Ungaretti sau a lui Seferis. Subiectul poetic are gracilitatea și moderația unei făpturi de o mare sensibilitate și delicatețe a gestului și este prin structură un confesiv și un elegiac cu o disponibilitate sapiențială pe care știe să și-o țină în frâu atât cât trebuie. Nici vorbă de ostentația sau detunăturile avangardiștilor despre care criticul a dat câteva cărți de neocolit, sau de estetismul greoi, cu exasperante pretenții metafizice, al atâtor poeți la modă în perioada când Ion Pop începea să-și facă un nume și să-și croiască un drum în literatură. O poezie plină de nostalgie ce deține cifrul capabil să transforme decepția în compasiune, în urma unui protocol al seninătății sceptice – ataraxia este atitudinea acestui discurs migălos care dozează aproape întotdeauna fără cusur solemnitatea și ironia, faptul de viață și disciplina culturală intrată în fibra intimă, Lebensform und Dichtungsform (după formula de acum mai bine de un secol a scriitorului vienez Otto Stoessl).
Dacă nu ar fi făcut parte din juriul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” (fiind pus din respectiva postură în câteva situații destul de penibile în ultimii ani), Ion Pop ar fi meritat cu prisosință această distincție înconjurată până nu demult de un real prestigiu în sărăcăcioasa republică a literelor românești.
Oră
Citind, citind, tot citind,
am observat că mai toți poeții italieni
se așează, când scriu, într-un peisaj.
Le place murmurul de frunze, se lasă prinși
în jocurile luminii, ale apei,
în pacea știută, de sub măslini, –
nu vor să rămână mai niciodată singuri
și-abia într-un târziu și din când în când
aduc vorba și despre ei.Credeam că le sunt rudă apropiată.
De nu m-ar vedea nimeni în ora asta,
când pe un țărm al lor
am rămas numai eu și cu umbra mea
și foarte tăcut, doar ca să am un prieten,
iau apă cu un pahar din mare.din În fața mării (2011)
