Eveniment editorial: Radu R.Şerban: „Puterea neştiutã”, Ed. Baroque Books & Arts, 2018

De curând a avut loc lansarea operei lirice complete a regretatului poet, rafinat anglist, eseist şi traducãtor, Radu R. Şerban. Evenimentul a avut loc la librãria “Cãrtureşti” de lângã Facultatea de Arhitecturã Bucureşti, cu participarea invitaţilor: Dana Moroiu, directoarea Editurii Baroque Books & Arts, Domnica Şerban, distinsã lingvistã, soţia poetului, Valeriu Stoica, Rãzvan Voncu, Liliana Ursu, Ioan Bogdan Lefter, Ioana Ieronim şi Monica Pillat. Evocãrile şi aprecierile critice, menite sã scoatã din uitare personalitatea acestui mare artist, stins din viaţã acum 27 de ani, au subliniat valoarea poeziei lui, puţin cunoscutã publicului nostru. Actriţa Lamia Beligan a citit cu sensibilitate şi vãditã emoţie câteva din creaţiile poetului. Din volumul, apãrut în condiţii grafice excepţionale, oferim cititorilor fragmente din prefaţa Monicãi Pillat, îngrijitoarea ediţiei, din studiul introductiv al lui Valeriu Stoica şi din evocarea fãcutã de Ioana Ieronim. Prezentarea se încheie cu un poem de Radu R. Şerban.

Monica Pillat:

Mentorii lui Radu R. Şerban, în turnirul auto-definirii poetice din unghiul pluralitãţii şi al contrariilor, sunt Shakespeare, Blake, Cehov, Kafka, Borges, Homer dar şi Dostoievski. Asemeni celui din urmã, poetul dezvãluie cititorului taina trãirilor incandescente şi condiţia iluminãrii supreme: viaţa devine freneticã în vecinãtatea morţii, speranţa şi iubirea înfloresc pe muchia neantului, Dumnezeu, în ipostaza fiarei celeste, stã la pândã, gata sã-l sfâşie pe creator. Primejdia de moarte, care ameninţã actul poetic în sine, e însã beneficã. Ea spulberã prin intensitatea potenţialului dezastru pretenţiile eului apolinic, doritor de autoritate şi hegemonie. Fãrã umbra neantului alãturi, creatorul poate deveni tiran în auto-suficienţa sa. De aceea în poeme satirice ca „Stampã”, „Viaţa unui scriitor”, „Nobile domn”, „Planeta nasurilor lungi”, „La un alt mormânt al lui Marx”, poetul invitã pe mãrginiţii mulţumirii de sine sã contemple spectacolul desferecãrii şi al dezintegrãrii ultime. Pe aceeaşi lungime de undã cu Shakespeare, Blake, Hölderlin şi Kierkegaard, artistul crede cã neliniştea neaflãrii locului pe lume este izbãvitoare. Dacã ar fi sã gãsesc echivalentul în picturã al artistului, cu siguranţã, acesta ar fi Van Gogh. Conştiinţa relativitãţii e în lirica lui Radu R. Şerban dãtãtoare de nãdejde, prin putinţa înnoirii, a schimbãrii. În consecinţã artistul poetul apare nu ca spirit tutelar ci ca regizor, sau cântãreţ orb, ori ca hoţ, intenţia sa fiind sã punã în scenã misterul existenţial fãrã sã ‘lase urme’, sã îşi impunã un sever control de sine pentru a nu-şi distruge subiectul şi sã transfigureze moartea în poezie. De o exuberanţã narativã incifratã, amintind în începuturile sale de formula baladescã a lui Ştefan Augustin Doinaş, poezia lui Radu R. Şerban este profund muzicalã, exprimarea liricã apropiindu-se de virtuţile incantaţiei. Arta sa exercitã asupra cititorului o dublã fascinaţie: prin vãz şi prin auz. Versurile ne prind într-un ritm şi într-o viziune care ne revrãjesc lumea, aducându-ne aminte de tot ce am uitat prin ignorarea fiinţei noastre de tainã.

Valeriu Stoica:

Cine are răbdare să citească și să recitească atent fiecare poem al lui Radu R. Șerban, înălțând toate antenele sensibilității și păstrând deschiși toți senzorii receptării estetice, va descoperi un mare poet, cu o matrice stilistică puternică și originală, dincolo de „mode și timp”, supusă doar normelor poetice proprii. Pentru a construi această matrice stilistică unică, poetul nu a avut timp să scrie o operă de mare întindere, dar a reușit să compună una de mare profunzime. Pe cât este de restrâns pe orizontală, pe atât spațiul poetic își extinde dimensiunea pe verticală. În ultimul pătrar al veacului trecut, numai Daniel Turcea și Virgil Mazilescu au mai reușit o asemenea performanță. În această matrice stilistică, garanție a valorii estetice, se concentrează marile teme, care dau autenticitate poeziei lui Radu R. Șerban. Emoția estetică este astfel mereu dublată de un fior metafizic. Recent, Nicolae Manolescu a spus în mod tranșant: „Poezia mare este o metafizică a sentimentului”. Afirmația poate părea surprinzătoare pentru un critic care, având curajul să susțină în toate vremile principiul autonomiei esteticului, nu a ezitat să evacueze biografia autorilor din judecățile sale de valoare. De fapt, cel care a dobândit în timp forța și proporția unei adevărate instituții de critică și istorie literară a avut mereu în vedere un adevăr simplu: „Autenticitatea nu este neapărat o marcă obligatorie a poeziei adevărate.”. Dar poezia adevărată, adică aceea care trezește emoții estetice prin matricea stilistică proprie, nu este întotdeauna și o poezie mare. Pentru a ajunge la această înălțime poezia trebuie să reunească o matrice stilistică inconfundabilă și o metafizică a sentimentului, care nu se poate alcătui decât în jurul marilor teme existențiale. Tocmai pentru că întrunește această dublă condiție, poezia lui Radu R. Șerban este una cu adevărat mare.

Ioana Ieronim:

În stilul său transparent şi lipsit de ostentație, poetul ne face părtaşi la călătoriile sale în mit şi viziune, în care el alunecă la fel de natural precum ar respira. Nu numai Troia şi miturile greceşti, dar şi Păcală, Shakespeare, Horea, Maria Magdalena etc. constitute materia liricelor sale… Dar ceea ce dă lumina cea mai specială și adâncă în poemele lui Radu R. Şerban este zona sa amplă în care domină sentimentul rilkean al universului saturat de ecouri fragile, de semne ale unor vieți tainice ieşindu-ne în întâmpinare, sensuri doar în parte înțelese.
Cum să nu observăm și noi cumplita simetrie între scrisul și viața poetului nostru plecat atât de timpuriu dintre noi? Cum să nu tresărim la timpuriile sale descântece de trecere? Să fii orb nu este nicicum o năpastă, mi-am spus. Orbirea e o nevoie a minții și a iubirii, mi-am spus. Sunt orb. Stau în cealaltă parte a ferestrei false. Eu și moartea ne privim prin zid. Simetrii multiple, care au rezonat în auzul poetului și cu nuanțe din tradiții ale copilăriei și folclorului, pe tema veşnicei reîntoarceri:/ Amintește-ți, amintește-mi,/ Eu sunt doar un nor/…/ Amintește-mi cu cine am să mă-nsor:/ Cu părelnica apă, cu frunza ce-am strivit-o de necaz sub picior?

Radu.R. Şerban:

Pumnalul şi pianul
La început nimic n-a fost ciudat:
Vânduse pianul, era cald afară,
O scamă pe manşetă observă,
O aruncă şi ea căzu încet,
Cum se-aşezau, încet, odinioară
Frunzele moarte din acel copac.

Vânduse pianul. Cald. Apoi o ploaie
Devastatoare-n parcul de alături,
Ca ploile care cădeau în lături
Odinioară acele pânze lungi
De fum şi de miros de bălegar.
(O, dacă s-ar întoarce-o clipă doar,
Un strop de ploaie de-ar cădea măcar,
Din acea lume, din acea risipă
De lucruri şi de fapte nestemate…)
Întoarse capul către alt perete,
Ceru un lucru dar văzu că nimeni
Nu e prin preajmă; renunţă la toate.
Şi-acum, nemaiprivind spre locul gol
Al pianului vândut îşi aminti
Lucrul ciudat, demult pierdut din minte.
Îşi aminti cum el, cu un prieten,
Găsiseră odată un pumnal…
(Odată, în copilăria lor;
Prietenul acum se estompase
În zarea unor nostalgii purtate
Prin vreme multe prea mult şi prea uşor…)
Pumnalul, dezgropat ca o comoară,
Îl ascunseseră în pian atunci…
Ploua afară, curtea devastată…
Ploua…Senzaţia de aventură…
Sunt două lucruri (însă nu deodată)
Ce s-au pierdut. Întâi a fost pumnalul
Găsit în pian şi aruncat apoi
De buni părinţi fricoşi, pedepsitori…
Şi plouă, plouă-ntruna şi se-nmoaie
Şi morţii în pământ, şi-adeseori
Vine grădina şi, scăldată-n ploaie,
Se-arată-n geam să vadă pianul vechi,
Să vadă-al doilea lucru ce se pierde,
Grădina lui sălbatică e verde.
Şi pianul e vândut. Şi el e gata,
Şi nici un lucru nu mai are-n preajmă
Şi intră-n casă ploaia şi grădina
(Ploaia aceea şi grădina-aceea
Ce arătau întocmai cum în Carte
Grădina cu Bărbatul şi Femeia).
Un drum definitiv şi fără chip
Înspre o lume ce îi este lui
Precum bijuteria de gablonţ
Primită-n dar, căzută în nisip
Când umbli pe o plajă nesfârşită,
Şi-apoi, văzând că ai pierdut-o, taci,
Căci lângă tine e acela care
Ţi-a dăruit-o cu mărinimie…
(O, dăruire tandră şi târzie,
Tu, prunc al inimii pierdut în zare,

Înmormântat pe rând la fiecare,
Prunc de grădină, ploaie şi stafie…)
Şi plouă-n multe lucruri dintr-o dată
Şi el îşi aminteşte iar şi iar
Prietenul ce merse în zadar
Crezând că va găsi locul ascuns
În care-a fost pumnalul aruncat,
Şi, răscolind grădina nebuneşte
Şi negăsind nimic, nimic, rămase
Plângând în miezul curţii devastate.
Cădea o ceaţă deasă peste toate,
Castanii erau frânţi ori desfrunziţi
Şi buruieni tălăzuiau în jur,
Înalte pân-la brâu, fremătătoare,
Cădea o ploaie neîndurătoare,
Şi el, prietenul demult pierdut
În necunoaştere şi ne’mpăcare,
În zarea arderii fără scăpare,
Ardea-n grădina fără de-nceput,
Ardea în ploaie şi în disperare,
Şi printre stinghiile putrezite
Din gardul centenar, cu chip de om,
Fâşii de cer luceau precum metalul
Cel mohorât al lamei de pumnal
Şi mii şi mii de chipuri cunoscute
Îl potopeau din cer vestind finalul,
Vestind a doua moarte sau a treia…
Se fărâmă-n bucăţi grădina-aceea…

Ploaia stătuse. Parcul de alături
Se răsfăţa-n culori sticloase, limpezi,
În marile lumini ale amiezii.
Pereţii reci se-ntunecau încet.
Apoi un tremur ne’nţeles cuprinse
Întregul trup al celui ce-a vândut;
Era o tremurare muzicală,
Cu ezitări vădite la-nceput,
Cu mari greşeli de-ncepător sfielnic,
De prunc ce vrea să facă din sfială
Putere, patimă şi izbăvire,
Dar de pe taburetul prea înalt
Piciorul nu-i ajunge la pedală.
Şi-ntr-un târziu, părându-i că parchetul
Se schimbă în podeaua vechii case,
Cu scânduri lungi, vopsite vişiniu,
Părându-i că între tavan şi el
Distanţa s-a mărit, într-un târziu,
Văzându-şi hainele cu mult prea largi,
Pantofii mari, cât mâţele bătrâne,
El îşi dori, ca în copilărie,
Să umble gol prin casa lui pustie,
Prin vălmăşagul care va rămâne…
Şi gol fiind, şi parcă-n destrămare
Înmărmuri, simţind atunci sub talpă,

Cu-nfiorarea ce-o va fi simţit
Doar cel care păşise peste ape,
Răcoarea lamei de oţel vibrând,
Făcând să se prelingă în odaie
Un sunet stins, de instrument cu clape.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *