Pascal Bruckner: Căsătoria din dragoste. Oare mai există?

Casatoria din dragoste este, de fapt, o notiune inventata tarziu, in secolul al XX-lea. La inceput, dragostea nu si-a gasit locul in interiorul „institutiei” numite casatorie si, oricat de ciudat ar suna pentru noi, occidentalii, exista si astazi multe culturi in care dragostea si casatoria nu au prea multe in comun. in multe tari, casatoria este inca o afacere de familie, un deal pus la cale si organizat de parinti.

Desi recenta, casatoria din dragoste pare sa-si fi trait deja epoca de glorie. A trecut de la apogeu direct la criza.
Si atunci, ce mai inseamna casatoria? Sa fi ramas ea, oare, un simplu mit al umanitatii, nascut tarziu si apus prea devreme?

” Revolta împotriva căsătoriei de odinioară este marcată de o inversare a priorităţilor: pe vremuri, căsătoriile se făceau din interes sau de convenienţă, pe când acum se fac din dragoste, chiar dacă pot intra încă în joc şi consideraţii privind statutul sau averea partenerului. Era castă – „Căsătoria este o legătură cucernică şi religioasă, spunea Montaigne, iată de ce plăcerea pe care o simte cel căsătorit trebuie să fie reţinută, serioasă şi întrucâtva severă” -, acum va fi o sursă de plăceri pentru ambele sexe. Era meschin de mercantilă – „Uită-te la portofel, nu la chip”, spunea un proverb german din Baden, în secolul al XVIII-lea-, acum devine dezinteresată. Era întemeiată pe considerente raţionale – „Bărbatul trăieşte două zile frumoase pe acest pământ: când se însoară şi când îşi îngroapă nevasta”, spune un alt dicton, din Anjou, din aceeaşi epocă, nevasta şi copiii valorând mai puţin decât vitele, care erau o sursă de profit şi de hrană -, acum se va întemeia pe o afecţiune reciprocă. Era supusă constrângerii, acum este liberă. Marca o ruptură, intrarea într-o stare nouă, acum este precedată de o perioadă, mai mult sau mai puţin lungă, de coabitare. Era un fel de şcoală a renunţării – „În toate privinţele, trebuie să ştim să suferim în tăcere”, îi spune o mamă fiicei sale care urmează să se căsătorească, o temniţă în care atâtea femei îşi îngropau tinereţea, speranţele -, acum se vrea paradiziacă, o grădină a fericirii, calea de împlinire a ambilor parteneri. Avea nevoie de acordul familiilor, acum îşi bate joc de împotrivirea acestora, chiar dacă încă preferă să le obţină încuviinţarea.

Tot ceea ce era dificil odinioară a devenit mai simplu; acum, cei doi ajung amanţi după câteva zile sau după câteva săptămâni, dar tot ceea ce pe vremuri mergea de la sine, acum a devenit problematic. Cei doi fac uz de un întreg arsenal de subtilităţi talmudice pentru a stabili dacă vor locui împreună şi în ce condiţii sau pentru a se decide dacă e mai bine să se accepte reciproc sau să-şi ia tălpăşiţa. Teama de a-şi pierde independenţa prevalează asupra „pudorii” de odinioară. Pariul societăţilor moderne constă în a pune legea în slujba pasiunilor, în loc de a pune pasiunile în serviciul legii. În a fonda durabilul pe tranzitoriu, în a accepta până şi cea mai mică schimbare a moravurilor, forţând, la nevoie, instituţiile, pentru a le adapta mai bine necesităţilor momentului. În a lua taurul de coarne, cu riscul de a deveni victimă, în a direcţiona, prin consimţământ, fluviul tumultuos al emoţiilor, pe care strămoşii noştri le stăvileau prin interdicţii. O ambiţie nebunească, ale cărei efecte continuăm să le resimţim şi astăzi.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *