Interviu IOANA PÂRVULESCU: Rugăciunea este un fel de limbă primordială, poate limba adamică

Dialogul de față pleacă de la cel mai recent volum al doamnei Ioana Pârvulescu – ”Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor” (ed. Humanitas, 2018). ”Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune).  Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism.
Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață.
Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“, spune autoarea cărții. Cea care, foarte recent, a fost recompensată cu un premiu literar internațional foarte important: Ioana Pârvulescu a câștigat
concursul european de literatură, dedicat tuturor cîștigătorilor Premiului Uniunii Europene. În competiție au fost 36 de concurenți din 26 de țări europene, iar tema concursului a fost ”A European Story”. Prozacu care Ioana Pârvulescu a concurat s-a numit ”O voce”/ ”A Voice” și a fost dedicată Monicai L.[ovinescu], din a cărei viața s-a și inspirat.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu

Cum se leagă de viață această carte, acest demers editorial al dvs? Ceea ce faceți cu acești 37 de scriitori care se roagă (ei sau personajele lor) nu e doar literatură…

Dacă ar exista un gen literar numit o călătorie prin biblioteca proprie, aici mi-aș încadra cartea. Oamenii care fac excursii la munte sau prin păduri știu că, dacă vrei să nu te rătăcești, îți alegi un semn călăuzitor și-l cauți pe copaci, pe pietre, pe la răscruci: triunghiul roșu, crucea albastră, dunga galbenă etc. Biblioteca e o pădure (de altfel și la propriu, hârtia provine din lemnul copacilor). Semnul călăuzitor care m-a condus de la o carte la alta este la mine, aici, rugăciunea. Dar, pentru că rugăciunea este unul dintre lucrurile cele mai intime și mai legate de omenesc, este vorba, în același timp, de o călătorie prin viață. Și anume în momentele de maximă trăire, nu în momentele de rutină.

(credit foto: Mihai Benea)

Ce sunt, din unghiul dvs de vedere, aceste rugăciuni ale scriitorilor și ale personajelor acestora? Rugăciuni distincte de cele oficiale, omologate, canonizate.

Sunt strigăte. Fie de durere, fie de bucurie. Iar când literatura strigă, ceva se întâmplă, se sparge cerul.

”Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel!” Intrigant în cel mai înalt grad, nu?

Sunt uneori lucruri care te preocupă toată viața și uneori rămân mistere până la capăt. Această splendidă rugăciune este, într-un fel, cea de la care a pornit cartea. Ea apare la Tolstoi, în Război și pace, m-a surprins de când am citit-o și o țin minte de pe la 20 de ani. M-am întrebat mereu ce înseamnă. În capitolul Sufletul rus. Rugăciunea unui nemernic (nemernic în sens de necăjit, singur și nenororcit) încerc un răspuns. Am comparat și traducerile: într-una mai recentă apare pietroi în loc de pietricică, am căutat pe internet originalul rus și pasajul (eu neștiind rusă!), l-am găsit, am cerut părerea doamnei Gabriela Russo, minunată traducătoare din limba lui Tolstoi, și mi-a spus că e, clar, pietricică. Tocmai din motive de traducere, mai ales la versuri, când știam limba în care apărea rugăciunea, am preferat să traduc eu însămi. La cele mai multe capitole e inclusă o muncă temeinică și care nu se vede și nici nu trebuie să se vadă.

Apropo de versuri: poezie & rugăciune sau proză & rugăciune? Ce e mai evident?

Poezia e mai aproape de rugăciune și e firesc să fie așa. Ea e deja un limbaj aparte, netocit, și, cum să spun, se înalță de la sine, chiar când umblă prin mocirlă. Marii mistici sunt mari poeți (cândva l-am tradus pe unul dintre ei, Angelus Silesius). Eu n-am dorit să fac o antologie cum s-au făcut atâtea, de poezie mistică. Am căutat într-un loc nebăgat în seamă, în care, după câte știu, nu s-a mai uitat nimeni: în romane, acolo unde personajele vorbesc în numele scriitorilor, precum și în jurnale intime. Nu la mistici, ci la oricine, chiar la atei declarați. Și ce-am constatat? Că lucrurile nu sunt așa cum par, că sunt chiar mai pasionante în proză și jurnal, că viața năvălește în pagina literară și, adesea, personajele literare se unesc cu autorul lor.

De ce vă place așa de mult să povestiți?

Când scriam la rubrica mea săptămânală din România literară – și am făcut asta timp de 18 ani – cel mai mult îmi plăcea când puteam să plasez o poveste: mă dedicam ei fără rutina săptămânală. Tocmai de aceea îmi place povestitul, e opusul rutinei. Chiar când reiei o poveste, o spui un pic altfel, te bucuri de fiecare detaliu.

Povestea este, probabil, cel mai vechi lucru care îi obligă pe oameni să fie atenți, și curioși, și bucuroși. Ca să nu mai vorbim de miezul ei bogat și hrănitor. Aș pune, la povești, câte un anunț pe internet, așa cum se face la fructe și legume: cartea X,  conținut bogat în substanțe antirutină, antistres, antijosnicie, antinesimțire și câte altele.

Cum se măsoară / apreciază / valorizează rugăciunile scriitorilor (și ale personajelor acestora)? După forța lor literară, după tracțiunea lor spirituală?

Iată o întrebare foarte bună și care îmi dă de gândit. Cred că după rapiditatea cu care ajung la țintă, adică la cititor. Dacă îl tulbură, dacă îl fac să râdă sau să plângă, cred că valoarea rugăciunii e mare. Cu siguranță însă că numărul de carate nu se măsoară după ”sfințenia” personajului. Se știe că marii păcătoși pot deveni marii aleși, pentru că ei cunosc totul până la capăt, ambele laturi extreme ale omenescului. De pildă rugăciunea lui Claudius din Hamlet, deși el rămâne un păcătos, iar cuvintele lui nu ajung la cer, pe mine m-a tulburat. Ar fi meritat o soartă mai bună.

Words without thoughts never to heaven go”? Avem ceva de pierdut dacă pariem așa, în ciuda științelor, a neuroștiințelor, a deconstructivismelor, a (multora) postmodernismelor ș.a.m.d?

Nimeni nu pierde dacă pariază pe rugăciune, adică pe cuvânt și pe puterea lui. Desigur, nu pe cuvântul gol, ci pe cuvântul plin, în care ești ascuns tu, cel adevărat. Presupun că orice scriitor gândește așa. Rugăciunea mincinoasă e un nonsens. Dar Claudius se tânguia cu vorbe adevărate. Oare îndărătul lui, prin el, se tânguia Shakespeare? Oare nu e asta ținta scriitorului? Ca de la om cuvintele lui să ajungă la cer?

L-am citit cu pasiune pe David Eagleman și cărțile lui despre creier și dacă aș avea posibilitatea aș face împreună cu el un experiment: să urmărească cum încrederea în cuvânt modifică în bine creierul, starea de spirit și, datorită încrederii, chiar puterile omului. Rugăciunea face bine. Cu o singură condiție: să nu ducă la fanatism. Fanatismul religios e la fel de cumplit ca oricare altul. Dar nu rugăciunea conduce spre el, cu siguranță, ci cu totul alte lucruri, adesea politica, frustrările, trufia.

De altminteri, în genele noastre pesemne că ceva s-a modificat datorită rugăciunii. Cioran numește asta instinct, instinct al rugăciunii.

Ca și în viață, și în literatură, rugăciunea e spusă, covârșitor, în preajma sau în mijlocul unor situații (foarte) dificile și cu mult mai rar, în împrejurări luminoase, fericite?

Pentru că, din păcate, situațiile dificile (grijile, dacă nu lucruri mult mai grave) sunt în viață mai frecvente decât celelelte. În momentele bune omul simte că e o stare de grație și singura lui teamă e să nu o piardă prea ușor, de unde rugăciunea de tip ”O, clipă stai…” (verificarea fericirii autentice, spun psihologii, e să-ți dorești asta). Dar în cartea mea am și rugi spuse în momente bune, unele ludice și altele pline de umor. Fiind un lucru profund omenesc, ruga nu exclude cu totul râsul.

Diferă rugăciunile femeilor sau ale personajelor feminine de cele ale bărbaților sau ale personajelor masculine?

Diferă uneori ținta. În literatură și mai ales în țările catolice, femeile se roagă mai ales Fecioarei Maria, în ideea că e femeie și înțelege mai bine nevoile, necazurile, așteptările și bucuriile unei femei. Asemenea îngerilor, ea intermediază și e mai ușor, într-un fel, pentru cineva care se roagă, să aibă un intermediar. În literatura noastră lucrurile nu stau așa. Avem splendidele rugi adresate Mariei de către bărbați, Eminescu, Ion Pillat și, în schimb, un personaj feminin din nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu mărturisește că nu s-a prea putut adresa Fecioarei Maria, că, dimpotrivă, n-a putut-o simți aproape decât foarte târziu.

În plus, femeile din literatură (includ aici și zeițele) se roagă parcă mai des pentru alții, începând, desigur, cu copiii proprii, iar cartea mea începe cu rugăciunea lui Thetis pentru Ahile și se încheie cu rugăciunea unei mame și bunici care spune Ajută-l, Doamne, pe copil. Deși romanul cu acest titlu nu mi-a plăcut chiar așa de mult ca altele incluse în carte, l-am păstrat de dragul rugăciunii din titlu.

Începeți și încheiați antologia dvs de rugăciuni ale scriitorilor și ale personajelor acestora cu rugăciuni ale mamelor. Așa trebuia să fie, nu?

Așa și nu altfel. Cred că femeile, poate chiar mamele, sunt inventatoarele rugăciunilor. Bărbații doar le-au imitat.

(credit foto: Radu Sandovici)

De ce v-ați oprit la 37 de autori? La această materie, de fapt? Cartea dvs despre ”Dialogurile secrete” e una deschisă, așa-zicînd; ea poate merge și spre alte zone/nume/regiuni, nu?

Da, se putea lungi nedefinit și pe multe direcții. Dar am procedat ca la testele psihologice: acești autori sunt primii care mi-au venit în minte. Iar aceste uși de intrare în subiect, foarte diferite, sunt primele care mi-au apărut în față. Am căutat să creez suspans, să fie o lectură plăcută, captivantă.  N-am stat să fac statistici, câți români și câți străini, câți greci și câți ”barbari”, câți bărbați și câte femei, vorba lui Thales din Milet. În schimb am evitat autorii vădit religioși, nu ei erau interesanți pentru această carte. Am căutat surpriza – și am găsit-o din plin. Dacă am abordat autori care au coarda mistică, am ales pasaje din zone nediscutate (cum e cazul cu Arghezi, cu Rugăciunea lui Coco, papagalul care e unul dintre ghostwriter-ii lui (celălalt, mult mai important, fiind Dumnezeu).

Înțelegem rugăciunile din literatură? Ele vin din trecutul nostru – unele, dintr-un trecut foarte adînc. Mai avem acces la ele, la duhul lor, să zic așa? Ce facem cu aceste rugăciuni, de fapt? Cum (să) ne uităm către ele?

Iarăși mă puneți pe gânduri. Noi am pierdut accesul la o grămadă de lucruri din cultura omenirii, pur și simplu am pierdut cheia la diverse coduri. Încă avem noroc că unele chei au fost regăsite (cu greu), de pildă cea pentru descifrarea hieroglifelor. Dar o mulțime de lucruri pe care le știa, să spunem, un erudit de secol XVII cred că ne vor rămâne definitiv străine și de nepătruns. Multe lucruri (inclusiv literare, poetice) care țin de ezoterism sau cartea cunoscută sub numele de ”Manuscrisul lui Voynich”, despre care e vorba și la Mircea Cărtărescu, în Solenoid, și care e pomenită și în Dialoguri secrete la capitolul Athanasius Kircher. Trec peste faptul că se pierd latina și greaca veche. Ați observat cât de rar se mai folosesc ziceri celebre în latină? Înainte chiar și cei mai inculți oameni foloseau uzual câte un Festina lente, Per pedes apostolorum și câte altele. Ziarele interbelice din toate țările (europene) erau pline de maxime latine. Azi, practic, au dispărut.

Să credem totuși în ”instinctul rugăciunii”? De fapt, ca să zic așa pascalian: ce avem de pierdut crezînd în el? Dacă dispare acest instinct? Dacă, prin negări repetate, prin demonstrații furibunde se va șterge din ADN-ul nostru?

Nu știu, cred că totuși îl vor însoți pe om până la capăt. Cred că sunt vitale și că, atâta timp cât nu ne transformăm în roboți sau semiroboți, atâta timp cât vom simți măcar frica, pentru altul, pentru tine, pentru noi toți, dacă nu și alte sentimente, vom apela la ele. Instinctul supraviețuirii e cel mai puternic la om. Ele țin tocmai de acest instinct. E drept că teroriștii, să zicem, nu îl au prea dezvoltat sau și-l neagă. Din fericire, deocamdată cei mai mulți oameni nu sunt teroriști și au nevoie să trăiască.

V-au ajutat, ne ajută rugăciunile scriitorilor să pătrundeți/ să pătrundem mai bine, mai adânc în opera lor?

Da, uneori schimbă totul. Au funcționat, pentru mine, ca un zoom de la aparatul de fotografiat. Mi-a mărit detaliile. Fiind mioapă, folosesc adesea zoomul ca să văd. Rugăciunea așa funcționează, în cartea asta, ca un zoom. Dar și ca un binoclu de operă cu care, după ce te uiți pe scenă, te poți amuza, în pauze, uitându-te la spectatori.

Există umor în rugăciunile scriitorilor?

Din fericire da. Râsul e salvator pentru omul cu umor și, cu excepția unor momente personale atât de grele pentru bietul om că-și pierde râsul, umorul n-ar trebui să fie exclus prea des din preajma noastră. Să faci pe cineva să râdă e o mare performanță sufletească. Mă refer, desigur, la râsul de calitate, nu la hăhăială, care e foarte enervantă. Dar există și un umor cosmic, un hohot teribil, iar el poate fi înspăimântător. Pe acesta l-au simțit Ionesco, Cioran și grecii antici.

Cui vreți să vorbească, pentru cine să rodească rugăciunile din aceast carte?  Pentru cine este această carte, în fond?

Cred că nu se adresează unei vârste sau unui gen, ci tuturor celor care au suferit vreodată cu adevărat. Aș spune mai degrabă cui nu se adresează: nesuferiților (adică celor care n-au suferit). Și nu se adresează nici fanaticilor sau ultradogmaticilor. E o carte liberă, o carte de literatură și libertatea e o condiție a literaturii.

Dacă dvs ați adunat atâtea rugăciuni din literatură – încă o dată, fie ale scriitorilor, fie ale personajelor create de aceștia – atunci înseamnă că putem privi literatura ca pe o catedrală? Un Paradis? Un infern?  Un purgatoriu? O chilie? Avem voie să gîndim literatura în acest fel?

Deși sunt foarte frumoase metaforele dumneavoastră, cred din toată inima că literatura e pur și simplu viață, adică toate acele locuri pe care le-ați înșirat, plus nenumărate altele, dar toate pline cu oameni vii. Care fac tot felul de lucruri între care și pe acesta.

O întrebare foarte intimă, la final: e mai bine să te rogi decât să nu te rogi?

Cred că este o chestiune în care nu ai de ales, o nevoie. Unii sunt învățați să se roage de mici, când încă nu au această nevoie, ca și cum ar învăța o limbă străină, deși deocamdată nu folosesc decât limba maternă. De fapt rugăciunea este un fel de limbă primordială, a strămoșilor, poate limba adamică. De cele mai multe ori ea se activează automat la deznădejde. Dar trebuie să ajungi acolo, la acea suferință maximă, ca să înțelegi asta. Când spui: ”Cum o vrea Dumnezeu” nu e supunere, ești dincolo de deznădejde. Și-atunci, dintr-odată, te simți eliberat.

Cioran echivalează, de altminteri, rugăciunea cu deznădejdea, de aceea disperările lui iau forma aforismelor, care, spune el – și am fost surprinsă descoperind asta – sunt rugăciuni regresate în maxime.

În ce mă privește am definit rugăciunea ca suferință sublimată. La mare suferință, oamenii trebuie să recurgă la o soluție: unii la droguri, alții la băutură, alții ucid sau se ucid, alții înnebunesc. Cei mai norocoși dintre cei care suferă, se roagă. Și iată că rugăciunea e, în cazul lor, chiar salvatoare. Și nu are contraindicații.

notă: acest interviu a fost publicat inițial în nr 12/2018 al revistei RAMURI. 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *