Thierry Wolton: O istorie mondială a comunismului (4)

Ucrainenii au numit această tragedie naţională Holodomor, combinând cuvintele golod (foame) şi morîtî (a omorî), deci a omorî prin înfometare. Poeta ucraineană Olena Teliha, care va
fi împuşcată de nazişti la Babi Iar, i-a numit „nimicitori de vieţi“ pe comuniştii răspunzători pentru această politică de exterminare. După al Doilea Război Mondial, se va pune problema dacă această politică a fost un genocid în sensul dat de Naţiunile Unite în 1948. Cele două criterii reţinute de ONU pentru a califica asemenea crime în masă sunt prezente în Holodomor: intenţio¬nalitatea şi desemnarea victimelor după criterii etnic-naţionale. Intenţia a fost evidentă începând cu decizia lui Stalin, luată în ianuarie 1933, de a izola ţara pentru a conferi foametei o eficienţă ucigaşă cât mai mare. Cât despre grupul-ţintă, ţăranii, e vorba în primă instanţă de o categorie socială (nu etnică), dar puterea sovietică i-a vizat pe ţărani în calitate de ucraineni. În paralel cu foametea prin care decima satele, Moscova a atacat şi politica de ucrainizare dusă din 1922, pentru a elimina elita intelectuală a ţării şi a lichida cultura naţională. În mintea lui Stalin, naţiunea ucraineană nu era mai puţin duşmană decât culacul care întrupa „duşmanul de clasă“. Confundarea celor două aspecte, imposibi¬litatea de a le disocia pe unul (naţiunea) de celălalt (clasa) trimite la intenţia etnic-naţională a acestei crime în masă. Genocidul ucrainean este unul dintre cele mai grave săvârşite în istorie. În lipsa unor statistici precise, rămânem din nefericire la estimări. În monumentala sa lucrare despre colectivizarea URSS, care adună laolaltă majoritatea datelor disponibile, Robert Conquest esti¬mează pierderile totale de vieţi omeneşti în timpul „deculacizării“ la 13 milioane de oameni pe ansamblul teritoriului sovietic, între 1930 şi 1937, „însumând“ victimele foametei din Ucraina, din Kuban, din Kazahstan şi pe cei morţi în deportare. Formidabilul cost în vieţi omeneşti nici măcar n-a dus la avântul agriculturii. La al II -lea Congres al colhoznicilor fruntaşi, ţinut la Moscova în februarie 1935, Stalin anunţa că 98% din pământul cultivat era de-acum socialist. N-a spus însă că producţia agricolă a scăzut cu 15% în raport cu ultimii ani ai NEP, nici că producţia animală este 60% din nivelul anului 1928. Deposedat de pământ, fără nici o răspundere, exploatat, ţăranul n-are de gând să depună eforturi pentru un regim care i-a luat totul. Agricultura URSS, la fel ca a tuturor ţărilor ce vor urma acelaşi model, e condamnată la veşnică stagnare. „Modernizarea“ satelor n-a dus la eliberarea mâinii de lucru necesare industriei, aşa cum cerea un marxism bine însuşit. Preocupat în exclusivitate de „duşmanul de clasă“, puterea sovietică nici nu şi-a pus această problemă. Un decret secret adoptat la 12 februarie 1930 cerea vigilenţă în împiedicarea culacilor să părăsească satele pentru a se angaja în uzine. În mo¬mentul „paşaportizării“, începute în decembrie 1932, un alt de¬cret stipula că oraşele trebuiau „curăţate de culaci“. Singura întreprindere care va profita de pe urma excedentului de mână de lucru eliberat de colectivizare, care va beneficia de „acumula¬rea primitivă socialistă“, va fi Gulagul.

Thierry Wolton
O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI
ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ VOL. I: CĂLĂII
Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere din franceză de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva Ionescu, Anca Ionescu și Elena Ciocoiu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *