IMPEREXITUS sau Ieșirea din Imperiu

E incontestabil faptul că evenimentul cel mai tulburător al următoarelor luni europene – mondiale în nici un caz, deși… – îl reprezintă ieșirea din UE a Marii Britanii. Agitația mi se pare inutilă, uneori către ridicol, fie și pentru faptul că învățând puțină istorie antică și citindu-l pe eternul Tacitus, am putea constata cu luciditate că lucrurile își au firescul lor în timp tocmai în privința Britanniei.

Parcurgând opusculul politologului roman închinat ilustrului său socru, intitulat Viața lui Agricola, constatăm că începând cu primul paragraf și încheind cu reîntoarcerea la Roma a fostului guvernator al Britanniei, totul corespunde unei indubitabile continuități în timp. Și azi.

Actualele comentarii generale sunt axate în primul rând pornind de la ideea vremurilor pe care le trăim în Europa, apăsătoare sau mai puțin, provocând evident agitație; fals: „vremurile sunt indiferente față de tot ce cuprind”, aceasta fiind aserțiunea de la care pornește romanul. A confunda mișcarea browniană umană cu vremurile  în sine e o eroare care nici măcar rău nu aduce; o inutilitate istorică. Iar a personifica vremurile e perimată poezie de doi bani.

În fapt, nu vremurile sunt  vinovate, nici ca și concretețe factuală sau meteorologică, nici ca abstracțiune, ci oamenii. Iată de ce, arată același cumsecade ginere roman „din cauza slăbiciunii oamenilor, remediile rămân în urma relelor  de care suntem cuprinși”. Mai clar nu cred că se poate.

Se vorbește, inutil desigu, de faptul că Marea Britanie a creat o… mare problemă în Europa, devenind ea însăși o problemă; nimic nou: înainte de a o cuceri, romanii i-au făcut ocolul pe mare și, constatând că e un ținut insular, au tras concluzia că vor avea probleme pe viitor. Ceea ce s-a și adeverit: „o provincie greu de supus…”. Dar, pe de altă parte „negreșit niciodată Britannia nu a fost mai tulburată  și nu s-a aflat într-o situație atât de îndoielnică”. Atunci și, după unii, acum. Citându-l pe Titus Livius, Tacitus arată  –  cu sau fără subînțeles –   că „cei mai pricepuți autori au comparat  Britannia cu o secure cu două tăișuri”.

Pentru a înțelege totuși anumite aspecte de atunci și de acum, trebuie subliniat ceea ce arătam odinioară: legiunile romane nu mărșăluiau  cu mai multe viteze în funcție de aria geografică, iar Imperiul nici atât; că actuala formă europeană are cel puțin două vitezometre e clar; cu unii merge (vreo zece dinspre răsărit și centru, printre care cert și noi), cu alții nu; fără să cunoaștem dedesubturile, ceva n-a fost în regulă și nu e: „britanii se supun fără șovăială impozitelor și îndatoririlor prescrise de Imperiul nostru, dacă acestea nu îi jignesc”. Pentru echitatea europeană actuală, de ultimă oră, relevant e faptul că doar două țări au propus înființarea unei armate europene pe care, cert, ele o vor conduce. Cu bugetul probabil că va fi puțin altfel.

Există fără îndoială o anume mândrie britanică – firească după ce ai avut un imperiu mondial – moștenită însă probabil și de la… britanni după cum citim: „britannii dau dovadă de mai multă bărbăție, ca unii pe care pacea mai îndelungată încă nu i-a moleșit”.

Desigur asta nu înseamnă că au fost recalcitranți la „relele” civilizației, astfel încât „încetul cu încetul s-au lăsat tentați de vicii, de porticuri și băi, de eleganța conviviilor”. Așa cum vor proceda și ei mult mai târziu cu popoarele cucerite. Aplicând evident lecția romană sintetizată de același Tacitus cu referire la ei: „nimic  nu este mai util pentru noi împotriva unor popoare puternice decât faptul că nu se pot înțelege între ele”. Divide et impera.

Și în cazul contemporan nouă, o anume neînțelegere chiar internă e vădită în privința (br)exitului, în mod firesc, căci e democrație, există partide,  iar monarhia e totuși simbolică azi; dar iarăși nimic nou în insulă: „mai demult britanii își ascultau regii, iar acum sunt târâți într-o parte și într-alta de patimile facțiunilor”.

Sugestiile făcute britanicilor spre a nu se grăbi, spre a mai temporiza ieșirea, amintesc de cele ale romanilor care nu doreau neapărat o confruntare sângeroasă cu insularii, ci o supunere rațională; refuzul de azi e identic (desigur fără a presupune o confruntare directă) cu cel de acum două mii de ani: „britannii spuneau că răbdarea nu e utilă  la nimic”. Că atunci au greșit spre binele lor până la urmă, e clar, intrând în Imperiu; ce va fi vom vedea post (Br)exitum.  Luptele care au urmat trebuie să fi fost o lecție în timp, de neuitat pentru viitorii „constructori” ai Imperiului Britanic, care, considerându-se urmași fie și indirecți ai romanilor, au aplicat neabătut ceea ce scrie Tacitus în aceeași biografie: „prin luptă cel mai puternic jefuiește”. (vezi admirabila și admiratoarea Istorie a declinului și prăbușirii Imperiului Roman scrisă de britanicul Edward Gibbon dar  și multe altele vădind admirația insularilor de ieri și de azi față de minunea istoriei numită Imperium Romanum. )

Ar mai fi de subliniat și faptul că marea ieșire are loc sub oblăduirea doamnelor britanice: una simbolică, regina adică, cealaltă însă necruțătoare, șefa guvernului. Iarăși nimic nou, ba chiar specific, în măsura în care, vorbind de Boudicea, zisă azi Budica, dar și despre alte lidere locale, Tacitus arată că „britannii nu țin seama de sex când e vorba de funcții de comandă chiar și militare”.

Și, pentru ca nimic să nu rămână nerezolvat,  urmând conștient sau nu  model roman, să subliniem că și Irlanda e o falsă problemă; e împărțită aproximativ ca acum două mii de ani când „Agricola l-a primit pe unul dintre regișorii Hiberniei, alungat de o revoltă  a alor săi și l-a păstrat ca pe un fel de prieten, spre a-l folosi când se va ivi vreo ocazie favorabilă  romanilor.”

Astfel stând lucrurile, se pare că marea ieșire din Uniune are loc similar intrării în Imperiu de acum două milenii; desigur cu efect invers, sau cine știe…

Așa cum sugeram deja, comentariile mi se par inutile (nu și analistului dacă e bine plătit), dar parcă demonul etimologiei îmi spune că ar fi de meditat asupra unei predeterminări geografice pe care cert romanii au simțit-o transmițând-o în inegalabila lor limbă: insula e cea care desparte, pe când continens e neîntreruptul, uscatul, continentul și, nu în ultimă accepțiune, esențialul, principalul.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *