Interviu cu cu Vladimir Tismăneanu, politolog și istoric al totalitarismelor, University of Maryland (College Park). Interviu luat Marius Stan, director de cercetare al Centrului Hannah Arendt (Universitatea din București).
MS: Dragă Vladimir, ai părăsit România în septembrie 1981, ai ajuns în Statele Unite doi ani mai târziu. Cât de greu i-a fost să se integreze, în anii ’80 și în sistemul academic american, unui tânăr sociolog plecat dintr-o țară comunistă? Cât de interesantă era România atunci pentru piața academică americană?
VT: Aș aminti că am trecut prin Paris (nouă luni) și Caracas (aproape cinci luni) înainte de a ajunge în State în toamna anului 1982. La Paris, m-am întâlnit, într-o ploioasă noapte de noiembrie, cu Sofia Imber și Carlos Rangel, oamenii care m-au ajutat decisiv în acele clipe.Sofia era vara primară a tatălui meu, fondatoarea și directoarea admirabilului Museo de Arte Contemporáneo din Caracas, iar Carlos, soțul ei, era un respectat gânditor liberal latino-american. Îi apăruse în traducere franceză, la Éditions Robert Laffont, o carte care rămâne de o vibrantă actualitate, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, cu prefața lui Jean-François Revel. Experiența venezueleană m-a ajutat să primesc prima bursă în Statele Unite, la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, pentru a scrie o carte despre radicalismul de stânga în America Latină. Atunci am primit un sprijin de neuitat din partea regretatului Michael S. Radu. România părea un caz fără speranță dintr-o regiune fără speranță. Abia în 1985, odată cu venirea lui Gorbaciov la cârma PCUS, regiunea noastră devine într-adevăr interesantă. Acum, însă, România lui Ceaușescu și a clicii sale este un caz fără speranță dintr-o regiune unde a renăscut speranța. Am scris în acei ani articole despre comunismul dinastic și despre dictaturile de tip sovietic în reviste precum Telos, Praxis International,Orbisși Problems of Communism. Am colaborat la Europa Liberă (săptămânal), la Vocea Americii, la BBC și Radio France Internationale. În 1988, am publicat prima mea carte în engleză, un efort de a lumina rolul revizionismului marxist în auto-distrugerea regimurilor comuniste. Am predat între 1985 și 1990 la University of Pennsylvania din Philadelphia, am continuat să lucrez ca research associatela FPRI. În august 1990, m-am mutat la Washington și am început să predau la University of Maryland, unde sunt în continuare profesor. Integrarea despre care mă întrebi presupune vocația scrisului, cunoașterea domeniului, refuzul parcelării, cultivarea valorilor umaniste. Sunt un intelectual euro-american și cred că aici se află cheia reușitei mele.
MS: Crezi că odată cu noul val autoritar regional, în primul rând țările „V4”, dar și cu derapajele anti-democratice de la București, România redevine un subiect interesant pentru cercetătorii occidentali?
VT: Din păcate, da. O țară care devine astfel interesantă nu este una fericită. Pe de altă parte, în plin populism fascistoid, autoritarismul cleptocratic de tip mafiot al lui Dragnea, Tăriceanu, etc., este, până una-alta, mai puțin distructiv în planul justiției. Iar demonstrațiile începute în ianuarie-februarie 2017, despre care am scris împreună în Politico Europe, dovedesc un atașament real și masiv al unei copleșitoare părți a populației pentru valorile Uniunii Europene.
MS: Ai o vastă experiență universitară americană, predai acolo de peste trei decenii. Care mai sunt, după știința ta, centrele academice americane în care funcționează programe de limbă română? Cum vezi viitorul studiilor românești peste ocean? Dar în Europa?
VT: Cred că universități precum Indiana din Bloomington, Columbia, Ohio State, Georgetown, spre a le numi pe cele cu tradiție în domeniu, vor continua să joace un rol important. Evident, omul sfințește locul. Ani de zile, buna mea prietenă, distinsa profesoară Christina Zarifopol Illias, a ținut aprinsă această flacără la Indiana University. Sunt acolo acum alți universitari originari din România ori interesați de cultura română, care continuă această tradiție. Să-i amintesc pe Maria Bucur și pe Aurelian Crăiuțu.
MS: Am publicat împreună anul acesta, la Cambridge University Press, un volum despre experiența Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. Ai declarat la un moment dat că este cel mai important proiect intelectual al vieții tale. El a avut, cum știm, nu doar o dimensiune epistemică, ci și una profund morală. Cum ai evalua impactul istoriografic al Raportului Final la doisprezece ani după? Există și alte lecții care pot fi desprinse din această intersecție paradigmatică între istorie și memorie?
VT: Ieri [30 octombrie]am ținut o prelegere în cadrul seminarului meu undergraddespre ascensiunea și căderea comunismului în secolul XX. Am vorbit despre raportul dintre istorie, memorie și post-memorie. Dar și despre ceea ce numim justiție politică. Memoria este fundamentul indispensabil al unui edificiu democratic. Tocmai din acest motiv, cei care urăsc societatea deschisă utilizează toate metodele pentru a anestezia nervul memoriei. Totalitarismul este un regim al amneziei. Ideologia oficială codifică o dogmă, stabilește punctele cardinale, restul este repetiție mecanică. Raportul Final, subiectul cărții noastre, a permis tinerei generații din România să privească spre trecut cu demnitate și compasiune. Dar și cu legitimă mânie. Pe scurt, Raportul rămâne un moment crucial al unei terapii prea îndelung amânată.
MS: Știm unde începe administrarea trecutului, dar unde se termină ea? Există un punct în care putem spune, gata, societatea s-a vindecat, derapajele secolului XX (de pildă) devin improbabile?
VT: Dacă ne uităm spre Franța, vedem că au trecut decenii și tematica rezistenței și a colaboraționismului rămâne de o stringentă actualitate. Apar mereu noi cărți, se fac noi filme (artistice și documentare), despre acei ani, deopotrivă glorioși și mizerabili, eroici și capitularzi. Cred, prin urmare, că istoria comunismului nu va cunoaște un moment când vom spune: Gata, povestea s-a sfârșit. Vom continua să reflectăm, să dezbatem, să încercăm să deslușim „de ce”-ul Răului totalitar. Eram împreună la Paris, în vara lui 2016, în vizită la Alain Besançon. Ne-a vorbit despre aceste lucruri, cu calm, sagacitate și luciditate.
MS: În 2012, Tablet Magazinepublica un foarte interesant dialog între Matthew Kaminski, actualul redactor-șef de la Politico Europe, și Timothy Snyder, unul din „interlocutorii” neobișnuitul volum Thinking the Twentieth Century. Spun neobișnuit pentru că astfel de co-producții intelectuale sunt rare până și peste ocean, iar ceea ce au realizat Tony Judt și Tim Snyder în această carte de dialoguri despre istoria veacului trecut rămâne, în multe privințe, inegalabil. Întrebat, așadar, de Kaminski dacă Judt, după toate experiențele culturale ale exilului, a rămas o minte britanică, Snyder mărturisea că autorulTrecutului imperfecta avut permanent o minte și o gândire evreiască, iar istoria evreiască, mai ales cea recentă, a existat tot timpul ca fundal al cugetărilor și proiectelor sale intelectuale. Judt se descria pe sine ca un outsider, ca pe un străin, iar calea implicită de a păstra această calitate era evreitatea lui. Subliniază Snyder, chiar dacă n-a arătat-o, în cazul lui Judt era felul sigur, haimish(prietenos) de a fi un outsider. În contextul în care ai analizat atent volumul respectiv și ai avut șansa de a-i cunoaște personal pe cei doi autori și de a le fi prieten, cum te raportezi tu, Vladimir, la aceste identități multiple, inclusiv din perspectiva proiectul tău intelectual? Ce fel de „minte” are Vladimir Tismăneanu?
VT: Una care refuză exclusivismul și favorizează pluralismul. Mă declar cu mândrie cosmopolit. Tony și Timothy sunt emblematici pentru această filosofie deschisă. La fel, Judith Shklar cu al ei concept de liberalism al fricii, atât de îndrăgit de Tony. Evreitatea mea este, cum știi, una asumat culturală. Deci nu neapărat legată de originea mea etnică. Timothy este legat de această identitate prin familie și prin viziunea despre lume, una a incluziunii universaliste. Tony a trecut prin experiența kibbutz-ului, a sionismului de stânga, a armatei israeliene. Era ceea ce-aș numi „a disenchanted Zionist”. Dar era profund britanic, iubea ceea ce Isaiah Berlin a numit „the sense of reality”. Relația cu Franța merită o discuție aparte. În fine, Tony a fost, pe urmele Hannei Arendt, ceea ce se cheamă un New York intellectual. S-ar putea spune, mutatis mutandis, că aceasta este „mintea” mea.
MS: Te-ai implicat mereu în România în proiecte nu doar intelectuale, ci și instituționale. Desigur, de cele mai multe ori, ele au mers mână în mână. Recent, ți-ai asumat crearea la București a unui Centru Hannah Arendt pentru studierea totalitarismelor. Cum vezi rolul acestui institut în următorii ani, în contextul tendințelor neo-autoritare? Este un hub de creație intelectuală? De rezistență prin idei?
VT: Ai spus exact ceea ce cred. Iată, ai scris recent acel Raport pentru Înaltul Comisariat al ONU pentru drepturile omului, în care documentezi derapajele autoritare de la București, în special violențele de pe 10 august. Totalitarismele revin sub ochii noștri. Am luat prânzul recent cu filosoful olandez Rob Riemen, fondatorul și directorul Institutului NEXUS din Amsterdam. A apărut anul trecut traducerea americană a remarcabilei și atât de neliniștitoarei sale cărți despre reîntoarcerea fascismului. Un centru precum cel de la Universitatea din București poate fi deopotrivă magnet și catalizator pentru dezbateri într-adevăr semnificative pe teme de maximă urgență politică și morală.
MS: Ce a însemnat pentru tine fatidica agresiune politică și, în cele din urmă, surghiunirea la Viena a Universității Central Europene? Ce lecții putem desprinde din episodul paradigmatic CEUși cum putem proteja aceste „oaze în deșert” care sunt universitățile de atitudinea diabolică a unor autointitulați directori de conștiințe (precum Viktor Orban în Ungaria)?
VT: Răspunsul e limpede pentru mine: Nimic nu este mai important pentru supraviețuirea spiritului în timpuri întunecate decât solidaritatea celor care cred în valorile umaniste. Proiectul Luminilor, pe care nu-l sacralizez, dar îl consider esențial, se află sub asediu. Este datoria noastră să-l întărim și să-l apărăm.
MS: În încheiere, aș vrea să te întreb dacă ești optimist cu privire la șansele societății românești actuale de a depăși profunda criză politică și morală în care se află de—iată—aproape trei decenii, și, din ce în ce mai acut, în ultimul timp? Apoi, în perspectiva aniversării rotunde a revoluțiilor anticomuniste (2019) ce crezi că (mai) poate fi făcut pentru a salva lecțiile trecutului recent și a le integra într-o narațiune coerentă despre ce fel de societate vrem să fim? Câte eșecuri și câte realizări? Prea devreme pentru bilanț?
VT: Nicio tradiție revoluționară nu dispare fără urmă. Mă refer la revoluțiile emancipatoare, la promisiunile lor, dar și la momentele de declin, decădere, degenerare. Sociologia revoluțiilor din 1989 își așteaptă încă autorii. Trei decenii sunt foarte mult și foarte puțin pe scara istoriei universale. La Stanford, în vara lui 2017, Timothy Garton Ash îmi spunea că ar merita să gândim împreună, cei care am fost cronicarii anului miraculos1989, unde am avut dreptate și unde ne-am înșelat. Altfel spus, what went wrong and why?Este un proiect la care ne gândim pe linia Centrului Hannah Arendt și să sperăm că Timothy va veni la București…
*Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Marius Stan este un politolog român, doctor în științe politice al Universității din București (2011), fost redactor al revistei History of Communism in Europe și, actualmente, director de cercetare al Centrului Hannah Arendt pentru studierea totalitarismelor, Universitatea din București. Este autor de cărți publicate în mai multe limbi, precum și a numeroase articole în reviste academice internaționale. Recent, a publicat cu Profesorul Vladimir Tismăneanu Dosar Lenin: Vraja nihilismului (Curtea Veche, 2016) și o carte intitulată Romania Confronts Its Communist Past. Democracy, Memory, and Moral Justice (Cambridge University Press, 2018). Interesele sale de cercetare includ comunismul și fascismul european în secolul XX, ideologiile și mișcările politice revoluționare, justiția de tranziție, precum și principalele biografii intelectuale și dezbateri politice în timpul Războiul Rece. Începând din acest an, Marius Stan ține un blog de idei și jurnalism cultural la Radio Europa Liberă.
