Teorie şi metodă: reconsiderări bifocale

Dacă ne întrebăm, din întâmplare, care este perimetrul (instituţionalizat) de veritabilă dezbatere a teoriei literare, răspunsul va fi unul nesatisfăcător. Comentariile critice acoperă, de bine, de rău, producţiile literare mai vechi sau mai noi. Nu acelaşi lucru se poate spune însă când luăm în calcul cărţile de teorie literară, monografiile şi ediţiile critice – exilate între copertele unor publicaţii ştiinţifice. Cele câteva reviste care, consecvente, le acordă atenţie nu pot stârni ecourile pe care unele opuri le-ar merita cu prisosinţă. Mă gândesc, de pildă, la proiectul recuperator al Teodorei Dumitru (Reţeaua modernităţilor, 2016), îndreptăţit să stârnească multe discuţii.

Asupra unei cărţi de teorie voi zăbovi de această dată. Iar când folosesc termenul atributiv „de teorie” mă gândesc la ambele accepţiuni ale cuvântului: cel de totalitate a ideilor concentrate asupra unui domeniu particular şi cel de ipoteză (înţeleasă drept demers intelectual metodic, cu nucleu presupoziţional).

După Eugène Ionesco. Teatru, metateatru, autenticitate şi Introducere în studiile literare, Dumitru Tucan revine cu un volum care înglobează atât ideile definitorii ale teoriei literaturii, cât şi premisele generatoare de conexiuni, potenţări, critici sau surmontări. Prin dublul ei semn (al privirii generaliste şi al caracterului prezumtiv pe care-l reclamă o construcţie interogativă), Teoria literaturii. Perspective istorice şi analitice asupra textului literar (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2018) şi-a asumat reliefarea unei traiectorii care, înainte de a ajunge la miezul unei discipline mai întotdeauna zbuciumate, are de trecut peste destule obstacole. Primele dintre ele se ivesc fără zăbavă: pe de-o parte, distanţarea scăpată din hăţuri poate produce o suită de generalităţi anoste, transformând perspectiva istorică într-un tablou prăfuit; pe de altă parte, recurgerea la studiul microscopic e gata să prăvălească peste analiză valuri de amănunte irelevante şi greu de digerat – mai ales după ce, în ultimele două decenii, s-a postulat cu destulă vigoare „moartea teoriei”. (Acestei poziţii i s-a opus, cu un ambitus la fel de energic, Jonathan Culler – care descoperă pretutindeni teorie, chiar dacă deghizată în abordări cu funcţionalitate practică.)

O formă de cunoaştere

După introducerea axată pe Moştenirea teoriei literare în epoca „post-teoretică”, Dumitru Tucan revizitează perimetrele în cadrul cărora a fost definită, de-a lungul secolelor, literatura. Are în vedere investigarea viziunii clasice şi neoclasice, explorează concepţia romantică şi examinează convingerilor moderne şi post-moderne (cu intarsiile  experimentalului, fascinaţia auto-reflexivităţii, reţeaua intertextuală, democratizarea literaturii şi reorganizarea non-canonică a spaţiului cultural) pentru a conchide, oarecum în siajul lui Terry Eagleton şi Maingueneau: „este imposibil a defini într-o manieră unitară şi invariabilă literatura. A încerca să circumscrii definitoriu literatura înseamnă a discuta despre variaţiile istorice ale termenului şi despre contextele culturale în care au fost date definiţii acestui fenomen. Înseamnă, de asemenea, a analiza consideraţiile despre natura creativităţii literare şi a problematiza trăsăturile, funcţiile şi extensiunile care au fost atribuite textelor etichetate drept literare. Din acest punct de vedere, literatura este un concept relaţional, adică înţelesurile, atributele, extensiunile şi funcţiile sale trebuie văzute în relaţia cu un context cultural şi cu sistemul valoric al acestuia.”

Teme generale ale studiului literaturii, incluzând aspecte controversate din discuţiile asupra limbajului, instrumentelor şi utilităţii analizei textelor literare formează axa principală a cărţii. Dezbaterea (re)însufleţită în paginile ei pune degetul pe rana deschisă a disciplinelor care au în vedere literatura. Scoate la iveală slăbiciuni şi discontinuităţi, măsoară doze de ideologie (inserate în Şcoala de la Frankfurt sau în Noua Stângă, reprezentată de Raymond Williams, Richard Hoggart şi Stuart Hall), zăboveşte asupra reactivilor care provoacă metamorfoza teoriei literaturii în teorie critică sau se concentrează asupra fărâmiţării câmpului teoretic. Trebuie subliniat că demersul lui Dumitru Tucan pleacă de la justificarea triadică a teoriei literaturii: primo, ca metodologie (moştenită de la tradiţia aristotelică a poeticii, reanimată de formalismul rus, amplificată de structuralism, dar supusă schimbărilor de paradigmă în ştiinţele umane şi arta literară); secundo, ca manifestare speculativă (expusă în dimensiunea plurală a sintagmei şi depistabilă în tensiunea  speculaţie-doctrină, ca sursă a unui „perpetuu conflict al definiţiilor integratoare ale literaturii”); tertio, ca sens epistemologic sau metateoretic (prin temeiul generat de un proiect de teorie literară – „reflecţie continuă asupra cadrelor ideologice şi culturale ale ideilor despre literatură şi studiul acesteia”). Aici se află, cred, una dintre liniile de tensiune ale cărţii.

Aş deschide o paranteză referitoare la sensul epistemologic expus de Antoine Compagnon în Demonul teoriei, unde concepe teoria literară ca o diligenţă problematizantă sau ca intervenţie critică la adresa ideologiilor literare. Dacă asimilarea acestui tip de proiect cu un punct de vedere metacritic, menit să interogheze presupoziţiile practicilor critice înrădăcinate a fost în general acceptată de teoreticieni, statutul epistemologic al teoriei literare a provocat destule ridicări de sprâncene. Din câte îmi amintesc referitor la reacţiile trezite în perimetrul nostru cultural, Paul Cornea îi reproşa lui Compagnon relativizarea specificităţii teoriei literare, pusă pe acelaşi plan cu literatura, când – argumenta teoreticianul român – chiar dacă e o ştiinţă „slabă”, are totuşi rigori şi metode capabile să propună concepte şi să stabilească relaţii general-admisibile.

Revenind la noua carte a lui Dumitru Tucan, se cuvine remarcat că lasă la vedere disponibilitatea de a sintetiza şi compara, dar şi capacitatea de a pune sub semnul întrebării (cu eleganţă) idei şi concepte. Bunăoară, analiza categoriei narativului şi diferenţierea orizontului descriptiv, analitic şi interpretativ al nuvelei La Hanul lui Mânjoală ascund, dincolo de relieful exterior al discursului, izvoarele unei deschideri dialogice care m-a trimis cu gândul la Richard Kearney.

Înlănţuiri

E limpede că nu avem cum să înțelegem aventurile unor viziuni, categorii şi concepte fără a cunoaşte discursurile dominante într-un anumit interval al istoriei, de unde vin aceste dominante, cum circulă, cum influenţează şi cum se lasă influenţate, la rându-le, de acordurile care le vor lua locul. Pe o întreagă hartă de exprimare şi răspândire a ideilor şi curentelor – cartografiată cu migală de miniaturist – se regândeşte (prin contextualizări, conexiuni, distincţii, aprecieri şi reorganizări) ceea ce părea fixat într-un sertar închis al teoriei literaturii. Nici incursiunile politico-istorice nu lipsesc atunci când au relevanţă pentru evoluţii intelectuale ivite din solul nisipos al refulărilor. E cazul structuralismului, „metodologie unitară care pare în acel moment nu numai să dea coerenţă câmpului fragmentat al ştiinţelor umane, ci şi să ofere, prin atenţia acordată structurilor discursive şi ulterior celor culturale, baza necesară analizei convulsiilor istoriei recente.”

Cu ramificaţii ample (imposibil de discutat punctual într-o cronică), structurate în opt capitole care s-ar putea citi şi independent unul de celălalt, cartea lui Dumitru Tucan ar părea la prima vedere compozită. Dar, departe de a rămâne captive între marginile unor segmente închise, reflecţiile din zona comunicării şi retoricii literare, distincţiile operate în cadrul hibridizării generice ori consideraţiile asupra lirismului, naraţiunii şi teatrului intră într-un mecanism organizat pe principiul  înlănţuirii. În cazul Teoriei literaturii, cele două funcţii ale verigii sunt de găsit la suprafaţa textului (când judecata finală a unui capitol se preschimbă în punctul de plecare al următoarei diviziuni) ori pe palierele mai adânci ale discursului (când, pe fondul expunerii, exemplului, contrastului, clarificării, analizei şi actualizării, se produce şi o mutaţie la nivel de atitudine). Pentru primul caz, ilustrativ este conceptul relaţional care defineşte literatura – subliniindu-i caracterul polimorf şi necesitatea de a recunoaşte traseul şi ritmul adecvat studiului unui text literar. Pentru al doilea, m-aş întoarce la o remarcă pe care Gadamer o făcea în Elogiul teoriei: teoretizarea prilejuieşte îndepărtarea de sine şi apropierea de ceilalţi. Nu e o coregrafie sterilă de abstracţiuni, ci evidenţierea unei atitudini şi sugestia unei stări. Ajung astfel la ceea ce notam de la bun început: pericolul de a eşua în răceală academică, rătăcind prin labirintul expunerii panoramice ori asfixiat de presiunea detaliului, este gadamerian depăşit (în Teoria literaturii….) prin mobilitate intelectuală şi identificare (datorată interiorizării distanţei, nu pricinuită de suprimarea ei).

La cumpăna dintre sinteză şi iscodiri pe spaţii mici, paginile lui Dumitru Tucan desluşesc (cu o precizie pe care doar stăpânirea bibliografiei nu o poate garanta) magnetismul şi punctele de fugă dintr-un tablou a cărui complexitate poate fi, de multe ori, descurajantă.

(Text publicat în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 4, p. 11)  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *