,,Spațiul gol” și nevoia experimentului teatral

În volumul său de poetică a teatrului, intitulat Spațiul gol, Peter Brook își începe astfel pledoaria pentru reașezarea artelor vizuale într-un cadru mai flexibil, mai nesupus constrângerilor: ,,Pot să iau orice spațiu gol și să-l consider o scenă.” (Peter Brook, Spațiul gol. București: Editura Nemira, p. 17) În același context, Andrei Șerban, prefațatorul ediției românești a cărții, adaugă: ,,E locul unde vizibilul și invizibilul pot să se întâlnească.” (Ibidem, p. 10) Spațiul gol se dezvăluie ca un interstițiu între realitate și imaginar, între lumea obiectivă și cea convențională a teatrului. Permite redimensionarea, dilatarea sau compactarea locului de joc, suspendarea obstacolelor formale, eliberarea potențialităților creatoare ale artiștilor, de la echipa de producție până la actorii înșiși. Studioul CAVAS (Centrul de Cercetări Avansate în Artele Spectacolului) din clădirea Facultății de Litere și Arte a Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu funcționează întru totul ca un asemenea ,,spațiu gol” și nu e deloc întâmplătoare integrarea sa în circuitul patrimonial al festivalului, ca un teritoriu în care experimentul teatral e încurajat și privilegiat. Ne vom îndrepta în continuare privirea spre două spectacole jucate în studioul CAVAS.

Rămânem mai întâi în perimetrul repertorial al Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu, ce include, din 2017, piesa Iubirea la oameni* de Dmitri Bogoslavski, realizată sub regia lui Bogdan Sărătean, cu scenografia Alexandrei Constantin, muzica lui Claudiu Fălămaș și light design-ul propus de Dorin Părău. Creația artiștilor sibieni se remarcă printr-o neobișnuită vitalitate, exprimată grație actorilor foarte tineri, (unii dintre ei fiind chiar studenți la secția de Teatru a universității din localitate). Important ni se pare aici felul cum regizorul activează pulsiunile, emoțiile latente, refracțiile negative provocate de frustrări și resentimente îndelung îngropate în straturi adânci ale sufletului. Pentru că din aceste manifestări și comportamente interpretate se vor creiona diferitele forme de iubire. Piesa se regăsește în orizontul tematic al actualei ediții a festivalului, fiind hașurată de obsedantul laitmotiv ,,Asta e iubirea la oameni!” Există tot atâtea feluri de a iubi pe cât de mulți oameni trec prin lume la un moment dat. În jocul capricios al iubirii sunt urmărite mai multe cupluri: Liudmila/Liubka Fiodorovna – Serghei, Mașka – Ciubasov, Nastia – Ivan. Pentru Serghei, trecutul erupe în prezent prin iubirea pentru Liubka. Dragostea e un catalizator al timpului, dar nu îl salvează de glisarea spre nebunie și de actul sinuciderii. Liubka, la rândul ei, își ucide soțul violent, instinctual și bețiv, pe lombrozianul Kolia, aruncându-i trupul dezmembrat drept hrană porcilor. În răspăr cu Serghei, pare convinsă că ,,Trecutul e mort și îngropat.”, însă planurile îi sunt date peste cap de condițiile naturale din stepa rusească, unde noaptea de iarnă e prea lungă, iar morții se întorc printre cei vii, bântuindu-i și spulberându-le liniștea. Dacă teatrul de umbre ce profilează silueta spânzuratului Serghei nu constituie una dintre tehnicile de mare noutate, vocația experimentului se observă în alte fragmente ce compun ansamblul, precum așezarea decorului și multiplele funcții ale obiectelor scenice, de la o simplă saltea pe care ne-o putem imagina oricum și oriunde, până la tejgheaua ce îndeplinește și rolul unui presupus televizor, dar și o porțiune de ogradă rusească. Această lume abrutizată, primară, uitată într-un ținut aruncat departe de Moscova e familiarizată cu desele explozii de iubire ori de mânie, ce fac parte din arealul ei existențial. Într-un spectacol în care luminile și umbrele pun în mișcare energii nebănuite, întoarcerea spiritului neodihnit al lui Kolia, anunțat de un zgomot insuportabil produs de lovirea nevrotică a unor containere metalice, e dătătoare de fiori. Desigur, mai este loc de experiment, mai există detalii ce pot fi îndreptate. Impresionează finalul tăios, abrupt, în care bocetul de înmormântare, condus exclusiv de vocile feminine, se transformă în cântec de petrecere, pigmentat cu straniile urlete izvorâte din subterana unei iubiri sălbatice și bolnăvicioase.

Realizat de Theatre Academy in Rome ,,Sofia Amendolea”, spectacolul Pinocchio’s machine** de Paolo Alessandri, inspirat de celebra poveste a marionetei lui Carlo Collodi, pare descinsă din formele Commediei dell’Arte și ale Teatrului Grotesc. Și totuși, evadează din conformism într-un spectacol în care muzica de mandolină și de muzicuță, dansul sincron ori degringolada intenționată, arta spunerii replicilor de către studenții italieni, cu o dicție și o claritate impresionante, sunt esențiale. Devin mai importante decât subiectul în sine, căci firul poveștii se derulează prin mișcări atent studiate, prin undele cromatice și sprințare ale costumelor, prin croiala măștilor duble din Glorioasa Republică Liberă Mandolino, mizând pe imprimarea unor înșelătoare aparențe. Denumirea antifrastică a republicii ascunde, de fapt, interdicția diversității într-o lume ce refuză originalitatea, gândirea liberă și manifestarea individualității. Prologul frenetic introduce în spațiul experimentului alaiul comedianților ce-l poartă pe umerii lor pe Pinocchio, vulnerabil și supus ritualului de preluare a măștii cu nasul lung. Parabola trimite fine aluzii la refuzul unei lumi opace de a accepta omul fără mască și nejucat pe sfori, omul liber. În final, când masca îi este îndepărtată, Pinocchio moare. Republica Mandolino l-a eliminat ca pe un corp străin. Tinerii actori sunt buni, dar piesei îi lipsește parcă sufletul, bine camuflat îndărătul măștilor. Sau poate aceasta este și intenția regizorală, căci Mașinăria monstruoasă și devoratoare, funcționând pe un algoritm al falsului și al duplicității, nu-i oferă noului Pinocchio nicio posibilitate de transformare, de dobândire a unui suflet propriu.

Photo credit:

Cristi Cojocariu (Iubirea la oameni)

Fabio Omodei (Pinocchio’s machine)

*Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski

Regia: Bogdan Sărătean
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Alexandra Constantin
Muzica originală: Claudiu Fălămaș
Light design: Dorin Părău
Manager proiect: Luminița Bîrsan
Asistent proiect: Raluca Mitea
Distribuția: Ioan Paraschiv, Ioana Cosma, Serenela Mureșan, Alin Turcu, Codruța Vasiu, Bogdan Tălmaciu / Dumitru Stegărescu, Ștefania Marola, Cătălin Pătru, Gabriela Pîrlițeanu, Arina Ioana Trif

Spectacol vizionat în 8 iunie 2018

**Theatre Academy in Rome “Sofia Amendolea”

Pinocchio’s machine de Paolo Alessandri, inspirat din povestea lui Carlo Collodi

Regia: Paolo Alessandri 

Distribuția: Pierpaolo Cosimato, Angela Ieracitano, Leonardo Maltese, Raffaella Mancini, Lara Marcuzzi, Luca Pani, Jennifer Rateni, Valerio Santoro, Antonia Scarlato, Marisa Serra, Chiara Tascione

Spectacol vizionat în 9 iunie 2018

Notă: Partea a doua a articolului Confruntarea dintre spațiul spectacolului și limbajele neconvenționale publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 7-8 (632-633), iulie-august 2018