Subliniez dintru început că nu este o proză, un eseu cu atât mai puțin, ci expresia scrisă a unei convorbiri pe care am avut norocul să o port cu câteva decenii în urmă, printr-o întâmplare neutră în felul ei; am decis să public cele aflate atunci, după ce m-am asigurat că persoana a decedat, spre a nu da de „lucru” scormonitorilor în felurite materii ale trecutului din care probabil că nu înțeleg nimic; apoi, cinismul cu care e tratată crima cu premeditare în Europa actuală căreia cu mândrie îi aparținem, mă face să îndemn să nu uităm că pedeapsa capitală e tocmai expresia valorii vieții unui om; un francez celebru, André Malraux, spunea, tentant pentru ziua de azi, că „o viață de om nu valorează nimic”, adăugând însă imediat că „dar nimic nu valorează cât o viață de om”; asta când în Franța exista încă eficienta pedeapsă cu ghilotina itinerantă.
Să zicem că fostul călău purta numele de Ion; m-a acceptat la o cafea cu năut, anecdoticul „nechezol” și la un Carpați fără filtru. Dintru început i-am spus că sunt adeptul pedepsei capitale în cazul crimelor cu premeditare, spre a-l asigura că nu doresc să-l judec ci să aflu niște amănunte. Înainte de a începe, m-a avertizat să nu vin cu vrăjeli despre om și valorile umane, căci se ridică și pleacă. Oricum, la vremea aceea nu funcționau încă perversitățile despre drepturile omului deci și ale criminalului, nici dincolo, dară-mi-te la noi.
„Am fost cel mai nesemnificativ angajat al penitenciarului dar toți colegii știau care e rolul meu și mă respectau; uneori credeam că le e frică de mine, dar nu aveam dreptate. Penitenciarul nostru făcea parte din categoria celor unde se făceau execuții. Vreau să spun de la început că nu am executat nici un fel de condamnat politic… cu asta se ocupau alții și nu au decât să dea seama aceia de ceea ce au făcut și mai ales cei care le-au dat ordinele; dar asta e o treabă care nu mă privește și nu m-a privit niciodată; eu am fost călău, adică executam criminali dovediți.”
„Dar puteați să refuzați…?”
„Greu de crezut pentru unii, dar DA, puteam să refuz. În calitatea-mi de călău, primeam dosarul condamnatului cu o lună înainte de execuție ca să-l studiez în amănunt; vreau să subliniez, ca să fiu clar: de regulă călăul e considerat un sadic fără conștiință, un soi de mașină de ucis la comandă și, mai ales, un redus mintal, de vreme ce își ucide semenul. Să fim bine înțeleși: nu cred că am fost vreodată lipsit de conștiință atâta timp cât eram obsedat să fac echilibru în lume, adică o viață luată trebuie compensată cu altă viață luată. Mai curând credeam și cred și azi că e totală lipsă de conștiință să evaluezi o viață de om în număr de ani de pușcărie unde criminalul se poate specializa pentru viitor. Nu am fost o mașină de ucis; dosarul îl primeam, după cum v-am precizat și îl studiam în cel mai mic amănunt. Dacă vă întrebați ce înțelegeam din el, vă voi preciza că nu am fost și nu sunt un semianalfabet; am urmat cursurile facultății de filologie de unde am fost exmatriculat – după ce unchiul meu care mă creștea a ucis-o pe soția lui, nu intru în amănunte -, fiind socotit element nesănătos, mai ales că, mărturisesc, am încercat la rândul meu să-l „execut”, oprindu-mă însă la momentul potrivit. Am făcut totuși batalion disciplinar unde mi se spunea deja „călăul”, dar fără nici un sens. Recunosc: am trăit cu un oarecare regret că nu l-am ucis, mai ales că femeia fusese foarte cumsecade cu mine, era nevinovată, în timp ce el era un bețiv ordinar; dar m-am liniștit când am aflat că fusese executat la un penitenciar din nord, nu contează exact unde. Deși cam tulburi vremurile, cu ajutorul unui fost coleg de, neterminată pentru mine, facultate, m-am înscris la un curs de psihologie a condamnatului, mărturisesc foarte atrăgător, făcut parcă pentru viitorii călăi, mai ales că începuse să se pună accentul pe condamnarea la moarte a criminalilor cu premeditare ca elemente declasate ale societății, caracterizare care rămâne un adevăr de netăgăduit pentru orice vremuri. Deși am terminat cu notă maximă cursul, îmi era clar că nimeni nu mă va angaja, având în vedere dosarul meu de exmatriculat; într-adevăr, dosarul conta mult și cred că va conta întotdeauna, într-un fel sau altul bineînțeles. Cât privește ideea de redus mintal, vă mărturisesc sincer că mai curând intră în această categorie cei care încearcă să-i absolve pe criminali prin cele mai josnice explicații… dacă nu cumva sunt ticăloși; îmi explica un psihiatru înaintea unei execuții că în esență între ticăloșie și dereglare mintală nu e un prag, dimpotrivă se plimbă braț la braț…”
„Totuși, cum ați ajuns…. călău?”
„Răbdare… nu te jena să-mi spui pe… meserie, asta am fost și nu regret. M-a căutat un domn, tovarăș, nu contează, ăștia nu au nimic cu orânduirea, sunt necesari mereu… m-a anunțat scurt că am fost angajat la penitenciarul cutare (nu-ți uita promisiunea: fără nume, ani, locuri nici peste cincizeci de ani, chiar dacă nu o să mai trăim…) cu grad de plutonier, major deja. M-am prezentat la directorul penitenciarului, un băiat simpatic, ceva mai mare decât mine, ca vârstă vreau să zic, mi-a spus clar: „Vei executa criminali, de aici ieși doar la pensie, mut desigur, cred că mă înțelegi…”. Am spus „da, să trăiți!” la care – n-am să uit – el mi-a răspuns râzând ciudat „desigur, dacă nu ajung pe mâna ta”.
Revin: studiam dosarul: am refuzat o dată o execuție și bine am făcut; ceva nu era în regulă, adică crima n-a fost cu premeditare ci din culpă; deși uneori și aceia ar trebui executați, parcă nu îmi venea și a fost bine că s-a întâmplat așa căci peste un an mi s-a dat dreptate.
Din păcate am avut dreptate și într-un caz în care le-am sugerat șefilor să grăbim execuția.”
„Puteți da amănunte sau poate că nu…”
„Mai mult chiar, nu mă pot abține să nu dau… a fost situația în care am regretat cel mai mult că plăcerea execuției a avut-o altul, dar pe bună dreptate. Deși nu cred că există criminali cu premeditare neodioși, vă spun că acela era cu totul odios; fusese transferat la noi tocmai pentru execuție; pe scurt: violase și strangulase o fetiță de zece ani. La proces – rezulta din dosar – tatăl fetei, un văduv amărât, declarase că va face tot posibilul să-i taie gâtul criminalului; după ce a fost citită sentința, părea că s-a mai liniștit dar vocifera „mâine să-l executați!!!”. Evident că nu se putea așa ceva. Vă spun ce a urmat, dar să nu mă întrebați cum a fost posibil… Venise în vizită de lucru, cum li se spunea atunci, președintele țării cu nevastă-sa și pe traseu li se dădeau tot felul de scrisori; am aflat că unele erau justificate, altele conțineau tâmpenii; am aflat că unul cerea să divorțeze mai repede… e drept că mergea cam greu pe atunci. A doua zi dimineața în fața închisorii se găsea capul criminalului, nu într-o baltă de sânge cum se spune în romane și filme, ci destul de curat și cu ochii deschiși. Vă dați seama ce a urmat pentru noi; eu ieșeam din schemă pentru că nu fusesem în tură. Ce a fost: tatăl dăduse o scrisoare… mărturisise ulterior cu oarecare mândrie că i-o preluase chiar președintele, din mersul limuzinei americane, lucru rar. Numai că aghiotanții desfăcuseră scrisoarea abia a doua zi, iar el scrisese fără dubiu că dacă în ziua în care dă scrisoarea criminalul nu va fi executat la penitenciar, o va face el. Ideea e că sincer nici eu nu știu cum s-a întâmplat, cine i-a făcut serviciul, pentru că el nu avea cum să pătrundă; dacă nu cumva l-a dus cineva și l-a scos apoi. În schimb în celulă corpul era într-adevăr într-o baltă binemeritată, zic eu și acum.
„Pentru că ați amintit de celulă, se zice că locul de execuție era după modelul sovietic, mă rog, rusesc…”
„Asta e iarăși o prostie… locul de execuție în penitenciarul unde am funcționat eu, era de la sfârșitul secolului XIX, începutul lui XX, deci eventual după modelul austro-ungar. Dar nu există nici un fel de model: e sau era o încăpere întunecoasă, fără aerisire directă, cu un bec în tavan, un scaun și o scurgere în pardoseală, iar eu lucram, executam, cum vreți să spuneți, cu un pistol Carpați pe care, oricât de rar îl utilizam, îl curățam zilnic ca să nu dea rateuri la momentul hotărât. Că nu era să fie salon de lux sau cameră de bordel. Să fim serioși. Iar acum mă veți întreba cum se desfășura?”
„Exact.”
„Simplu, zic eu și acum: condamnatul mai avea dreptul la o convorbire cu psihologul penitenciarului, deși nu văd la ce-i folosea, probabil în loc de popă – la fel de inutil – dar asta era regula, în camera de execuție; apoi intram eu, era suficient de întuneric ca să nu mă vadă, stătea pe scaun cu spatele la mine; mă opream la spătarul scaunului și îi trăgeam un glonț în ceafă. Nu știu nici acum ce senzație aveam în momentul respectiv, dar imediat după aceea aveam convingerea că am mai scăpat lumea de un gunoi cu chip de om. Nu am ratat niciodată, deci nu am chinuit nici un condamnat. Intra medicul și constata decesul, după care eram liber o săptămână sau două, nici nu mai știu exact. Înainte de a pleca acasă aveam o discuție obligatorie cu psihologul care constata că sunt în regulă, că nu am executat sub imperiul patimei sau a vreunei dereglări psihice. Și tot ca să fie clar: nu eram plătit în plus pentru execuții ci îmi primeam salarul obișnuit. Parcă totuși câte o primă era mai mare decât mă așteptam. În fine, revenind, nu cred că o țară sănătoasă trebuie să aibă model de execuție preluat de la alții. Asta e deja politică. ”
„Am aflat de la cel care m-a pus în legătură cu dumneavoastră – dar cu înțelegere – că după executarea unui criminal, vă întorceați acasă și o țineați zile în șir în băute, cum se zice; e adevărat?”
„O altă prostie: călăul bea ca să uite: NU, nu e adevărat, dar e adevărat că, deși sunt aproape antialcoolic, ajuns acasă luam un pahar de tărie, palincă de regulă și nu ca să uit, căci nu aveam ce să uit, ci ca să-mi spăl greața de nespus că eu am fost ultimul om care a stat în preajma unei scursori. E adevărat și că uneori nu-mi trecea de la primul păhărel. ”
„Cum vă simțiți în calitate de călău pensionar?”
„Cu sentimentul datoriei împlinite și cu regretul că meseria mea va dispare din țara noastră, iar astfel criminalii vor fi tot mai mulți”.
Cu certitudine am discutat mai multe, dar trebuie să-mi țin promisiunea, chiar și după treizeci și ceva de ani.
