Miss Schwarz

Eu aș alege-o pe miss Schwarz. Face cât zece chestii. I se spunea miss deși avea 80 de ani. Am ajuns la ea pentru că de mine nu se lipea limba engleză. Mama, după ce m-a văzut în ce hal mă chinuiam cu cearșafurile ale cu verbe, lipite pe dulap, pe care începusem să desenez niște porcării, mi-a schimbat profa de engleză. Într-o după amiază mohorâtă de toamnă am aterizat în fața apartamentului lui miss Schwarz. O ușă murdară și zgâriată nu era de bun augur. Am sunat. Nimic. După lungi insistențe, a deschis ușa o bătrână, sau un bătrân, nu mai sunt sigură care a fost prima impresie. Un corp micuț purta o căciulă imensă de sub care mă priveau doi ochi de culoarea fundului de lac. Gura care nu avea o formă precisă s-a deschis întrebându-mă cine sunt. Din două mișcări m-am trezit la o masă mică luminată de o veioză antică ce dădea o lumină verde deschis. Nu știu cum, miss Schwarz era deja lungită în patul de lângă mine, așezată frumos sub o pătură din lână maro, de parcă nu se mișcase de acolo niciodată. Dacă mi se spunea cât de proastă ești, nici nu te luam elevă, a început ea. Oare de ce eram proastă? Că nici nu deschisesem gura. Oare e atât de evident pe fața mea? Primele lecții au fost un dezastru. Limba lui Shakespeare sau a lui Beckham mai bine zis părea un vis frumos și foarte îndepărtat. Lui miss Schwarz nu îi plăcea cum scriu, deși aproape că nu vedea nimic. De fapt era aproape oarbă și în momentul în care mi-am dat seama de asta am simțit o eliberare. Știam ce am de făcut. Ea apela la o șmecherie. Se făcea că vede tot ce fac eu. Iar eu am început să răspund cu da la toate câte mă întreba. Acum nu mai știa dacă am scris tot, dacă am coadă de cal sau părul lăsat pe spate. Dacă ea își dorea să am fustă verde, ei bine aveam fustă verde. Scriam cu stiloul deși aveam doar pixuri la mine. Stăteam cu un picior sub fund deși ea îmi atrăgea atenția să nu-i murdăresc mobila gata jerpelită. Eram cum dorea miss, ziceam ca ea, doar să mă lase în pace. Și colaborarea începuse să dea roade. Toate aceste dorințe înșelate ale ei erau sursa unui dialog în limba engleză. Cu fiecare zi ne apropiam mai mult una de alta. Ea cu tertipurile ei, eu cu șmecheriile mele. La un moment dat mi-a indicat în biblioteca ei imensă un album cu coperte stacojii. Acolo am văzut-o eu pe miss Schwarz în tinerețe făcând înconjurul lumii. Din poze îmi zâmbea o tânără mititică și foarte vioaie. Avea ceva al ei, un soi de nestare, ceva care parcă poate scăpa de sub control oricând. Acum în învelișul acesta bătrân, cu ochi de cârtiță și urechi aproape surde, păstra totuși ceva din neliniștea aceea a tinerei din poze. Simțeam cumva că nu-i plăcea să o las singură. Aproape că se agăța de mine când mă ridicam de pe scaun să plec. Împreună cu ea, în micul ei apartament, am călătorit în toată lumea, cu puterea minții ei fantastice. În loc de ghidul Noii Zeelande, pentru că mi-era lene să îl caut în biblioteca ei, stăteam în față cu o broșură de la Billa din care foșneam paginile așa cum îmi spunea ea. Povestea fantastic. Iar eu învățam cu sete.

Mă gândesc acum, după ce au trecut câțiva ani, că miss Schwarz știa tot ce fac eu și cum încerc să o păcălesc, dar cred că toate astea au făcut parte din educarea mea. Cineva trebuie să te lase să-l păcălești măcar o dată în viață. E ca și cum înveți să fii sincer de la un mincinos.

versiunea audio a acestui text, aici!

Desenul, ”Șertarul japonez”, este realizat de Alina Gherasim

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *