Tot mai enervant și oneros devine meciul de ping-pong având ca miză reformarea justiției în România de azi (poate și de mâine, având în vedere că o inepție odată adoptată, nu o mai schimbă la noi nici efectele scării Richter). Din primele manifestări antijuridice, precum eliberarea inclusiv a unor criminali și violatori, pentru că, vezi Doamne, nu aveau condiții de pensiune cu trei margarete, rezultă indubitabil că acolo sus cineva îi iubește pe infractori cu atât mai mult cu cât sunt mai abjecți. E greu de înțeles de ce se mai încearcă mascarea unor intenții evidente.
De subliniat însă că nu circul stradal are menirea să reformeze justiția unei țări, deci nici pe a României; marea reformare a justiției inițiată de Iustinian nu a fost înfăptuită cu semianalfabeții străzilor din Constantinopol, ci cu elita juriștilor romani neangajați politic; tocmai de aceea ceea ce cunoaștem azi din dreptul Romei antice, provine din acea reformă sintetizatoare și clarificatoare.
Dar să lăsăm teoria, căci iată, pândesc la porțile larg deschise ale penitenciarelor, cohorte de liberati, lăsându-le loc celor care vor veni în sens invers, probabil mai mult sau mai puțin băftoși sau aleși. Pândesc și manifestanții noi ocazii de socializare celularizată.
Pentru că orice reformă serioasă trebuie să fie radicală, adică să distrugă și sau în primul rând ceea ce e bun, cea inițiată la noi va trebui în fapt să debuteze cu fundamentele care au făcut-o viabilă dintru început, adică cu principiile dreptului roman. În primul rând aș sugera, deși nu sunt jurist, eliminarea completă a studiului limbii latine din facultățile de drept (studiu oricum cam debil în ultimii douăzeci și cinci de ani) după modelul unor instituții de elită europene (o studentă din luminatul „dincolo” – nu lumea de dincolo – m-a întrebat nu foarte demult „ce rost are studiul latinei la drept dacă totul e tradus în…”, nu spui limba, importantă), dar și pentru a nu genera probleme inutile de intelect, viitorilor juriști reformați (nu religios…). Nu că actualii ar fi foarte informați în domeniu…
Și să începem de la mic la mare, de la minor la major de jos în sus.
Despre dominaţia europeană a minoritarismului sexual, politic, naţional, penal şi de orice alt fel, am mai scris; menţionez din nou că ea contrazice în primul rând un principiu al dreptului roman (care totuşi se mai studiază la …drept), conform căruia Maior pars trahit ad se minorem, adică Partea mai mare o atrage la ea pe cea mai mică. Că, din punct de vedere aberaţional, ne-am încadrat în Europa, nu poate contesta nimeni. De fapt, anumite alianțe politice probează cel mai bine la o analiză atentă raportul major-minor astfel încât o reinterpretare ad hoc, ne obligă să acceptăm că partea mai mare o atrage pe cea mai mică la ea pentru că nu are încotro, dar digestia pofticioasă urmează să se producă la cei mici. Nu este singurul aspect care conduce la necesitatea reformării dreptului roman în cutumă şi variantă românească. Dimpotrivă, e încă una aproape nevinovată.
Şi, dacă tot suntem în era reformelor deformatoare, să vedem cum ar arăta varii norme principii şi maxime juridice romane adaptate realităţii româneşti (şi) de inspiraţie (parţial) europeană.
Pornind de mai sus, vom spune Minor pars trahit ad se maiorem (Partea mai mică o atrage la ea pe cea mai mare), după principiul neaoş „buturuga mică răstoarnă cocia mare”, dar şi „muştele mari trag la…”, evident contrar spiritului clasic din Aquila non capit muscas (Vulturul nu prinde muşte). Cam în acelaşi perimetru al raportului dintre mare şi mic, pe principiul „eu sunt mic tu fă-mă mare”, formula Maior poena minorem absorbit (Pedeapsa mai mare o absoarbe pe cea mai mică) va deveni prin reformare Minor poena maiorem absorbit (Pedeapsa mai mică o absoarbe pe cea mai mare); acest punct credem că va fi întâmpinat cu frenezie de mulți cetățeni cu funcții statale și nu numai și astfel serii întregi de pluriprocesaţi vor răsufla liniştiţi (dacă într-adevăr au avut dubii până acum). În sensul celor arătate, menţionez totuşi că sunt şi situaţii în care reformarea e inutilă, dacă e să-l cităm pe Diogenes Laertios: Magni minores saepe fures puniunt. (Hoţii mari îi pedepsesc adesea pe hoţii mici); ar fi nerealistă o inversare, chiar total inutilă, nefuncțională.; deși, o solidaritate a pungașilor de varii dimensiuni nu ar fi niciodată exclusă, generând principiul Hoții mici îi (de)servesc pe hoții mari.
Dar, pentru că totul se învârte în jurul politicului, iar acesta, cu regularitate olimpică (cincinală la preşedinţie), în jurul alegerilor, trebuie reformat Mandatum nisi gratuitum, nullum, est (Mandatul dacă nu e gratuit, e nul), în Mandatum nisi pecuniosum, nullum est (Mandatul dacă nu e bănos, e nul) mai ales că, realitatea o demonstrează ciclic, şi partidul trebuie să trăiască, în timp ce aspirantul la mandat trebuie să recupereze investiţia. Cum toate acestea reprezintă rotiţe şi pârghiuţe ale Statului, să vedem ce facem cu acesta?
Trăind într-un cadru al afirmării individualităţii creatoare (uneori rupătoare), o formulă depăşită precum Salus publica suprema lex (Binele public e suprema lege) va trebui să devină Salus privata suprema lex (Binele privat e suprema lege), sau, mai exact și la persoană Salus mea unica lex (Binele meu e singura lege). Evident că în asemenea condiţii decurg firesc și reformulările Respublica nunquam deficit (Statul nu pierde niciodată) în Respublica semper deficit (Statul pierde întotdeauna), dacă nu în ţară, măcar la Curtea Europeană; iată de ce, având în vedere şi acerba luptă împotriva Statului dusă de conducătorii lui, principiul nemuririi acestuia (Respublica non perit – Statul nu piere) devine caduc, absurd chiar, întorcându-ne la realismul teoriei marxist-leniniste conform căreia, la un moment dat „Statul va dispare”, dar şi confirmându-ne ai cui urmaşi ne conduc. Nici atunci, dar nici acum nu prea e clar ce va fi după profetizata dispariție. Cu toate acestea, nu trebuie să ne temem; Statul va mai rezista ca vacă de muls, conform unui principiu de neschimbat, deci implicit de nereformat: Fiscus habet semper ius pignoris (Statul e întotdeauna garant solvabil) sau Fiscus semper solvendo censetur (Statul e presupus solvabil întotdeauna); foloasele ce decurg din aceasta sunt evidente nu doar în sfera TVA-ului, astfel că o anume instituţie trebuie păstrată şi încurajată mai ales că, vorba lui Cicero, politician şi el, nu foarte abil dar cunoscător, Fiscus non erubescit (Fiscul nu roşeşte).
Pentru ca toată această re(de)formare să funcţioneze impecabil, trebuie avute în vedere persoanele actante, adică omul legii şi incriminatul. Conform celor depăşite Praetor parvulis subvenit (Judecătorul vine în ajutorul celor sărmani), ceea ce e cam absurd în măsura în care nu e vina lui că unii sunt sărmani, iar alţii nu, şi nici nu face parte din vreo congregație monahală; deci, vom reforma în Praetor maius et melius pecuniosioribus subvenit (Judecătorul vine mai mult în ajutorul celor ce plătesc mai bine, adică a celor mai rentabili), iar astfel vom înțelege mai omenește de ce un judecător dispune (indispunându-ne superlativ) cercetarea în libertate a unui violator, chiar a unui individ care „ar fi ucis pe cineva…”, sau unui politician care „ar fi pretins bani…” dar nimic nu e clar, și alte exemple abominabile.
Dar, povestea asta, spre a fi de succes, trebuie coroborată cu un alt aspect, provenit ce-i drept din nişte vetuste canoane, conform căruia Dignitas delinquentis peccatum auget (Poziţia înaltă a delincventului sporeşte păcatul; de specificat dintru început faptul că prin bisericeală televizată conducătorii noştri sunt deja dincolo de păcate, aproape nietzscheean dincolo de bine și rău; cu toate acestea dar și din respect pentru aleși, vom reforma în Dignitas orantis pietatem auget (Poziţia înaltă a rugătorului sporeşte pietatea), că doară rugăciunile lor sunt tocmai pentru patrie şi popor.
Categoric va trebui de asemenea revizuită noţiunea de furt, din punct de vedere juridic; formula Furtorum autem genera sunt duo: manifestum et nec manifestum (Furtul e de două feluri: flagrant şi neflagrant) va deveni Furtorum autem genera sunt duo: nostrum beningnum et alterum malignum (Furtul este de două feluri: al nostru – generos, al altuia – ticălos). În această direcţie e bine totuşi să păstrăm nealterat principiul Furtum praesumitur factum culpa custodum (Furtul săvârşit cade în vina paznicilor), după modelul autohton al acarului Păun. Inevitabil viața ne aduce în situații în care amintita solidaritate hoțească dintre mari și mici trebuie în mod dureros ignorată.
Desigur că ar intra în discuţie şi o serie de alte schimbări majore presupuse de o reformă totală, dar pentru aceasta e nevoie de o Comisie Naţională, pe cât posibil de persoane curate, adică total necunoscătoare într-ale dreptului roman şi desigur şi a latinei, cu studii „dincolo”, cu grave tulburări (comporta)mentale (doritori vor fi), putând astfel mai lesne opta pentru abrogare totală fără a fi trase însă la răspundere ulterior căci Furiosus solo furore punitur (Bolnavul psihic e pedepsit doar prin boala sa).
Actanţii noului sistem juridic desigur vor deveni alţii: iudex (cel ce aplică legea) va fi, să-i zicem voluntex (cel ce aplică voinţa… altuia), iar advocatus (cel chemat în ajutor) va deveni convocatus (cel convocat să semneze… hârtii). Rezultatul nu va mai fi sententia (sentinţa), ci în mod cert placentia (dorinţa de a plăcea… superiorilor și plătitorilor). Corolarul unei asemenea grandioase reforme va putea fi unul chiar poetic; interogaţia pamfletardă a poetului depășit de vremurile noastre, se va reforma în constatare admirativ-encomiastică:
„Voi sunteţi urmaşii Romei, reformişti pioşi, să-i sameni!
E mândria naţiei, Doamne, să vă zică supraoameni!”
Și totuși, în marea schimbare, să nu uităm de o minoritate, numeroasă însă; chiar dacă el însuși mare fumător, poetul „țării triste, pline de umor” admitea indirect nocivitatea ideologică a fumului de țigară generator de tristețe și gânduri neconforme cu o zdravănă democrație reală precum cea de la noi, întemeiată pe o justiție reformată; Bacovia recunoaște cu smerenia virtualului condamnabil că „noi cream o ceată tristă/ Prin fumul de țigară, ca-n nouri/ Gândeam la lumi ce nu există.” Într-adevăr, gândirea neconstructivă, aberând la lumi paralele, inexistente, nu poate genera reformă; propun însă, tocmai pentru a demonstra generozitatea justiției reformate, amendarea legii antifumat, în sensul înlocuirii tutunului prohibit cu îngăduirea marijuanei, precum în Olanda; poate ne vor iubi mai mult; cei de Jos.
