Iuţeala păgubitoare şi mimetismul aiuritor în care trăim au făcut ca dialogul tihnit să devină amintire. Cine mai găseşte bucuria taifasului meditativ şi plăcerea pasului reglat după ritmul viu al ideilor? Printre cei care se încăpăţânează să intre în ceremonialul reflecţiei înţelegătoare este şi Teodor Baconschi. Dialogul din 2013 cu Armand Goşu (Legătura de chei. Mărturii diplomatice) era purtat pe marginea unor subiecte din istoria recentă, adesea mai înşelătoare ca vârful unui aisberg. Cu evocări, portrete şi un bilanţ de etapă, Legătura de chei denunţa fără echivoc (dar şi fără patimă) „tabloidizarea diplomaţiei”. Tema Anatomiei ratării. Tipuri şi tare din România postcomunistă (Humanitas, 2016) – carte în care Teodor Baconschi se află în dialog cu Dan-Liviu Boeriu – poate părea multora ca un exerciţiu nepotrivit: ce rost mai pot avea nişte pagini despre ratare într-o realitate socială, politică şi culturală isterică şi alienantă? Căci o carte nu rezolvă problema. Nu transformă, printr-un hocus-pocus intelectual, ratarea în succes naţional.
Falsa vindecare şi discernământul
E adevărat că o carte nu rezolvă problema. Poate propune cel mult o falsă vindecare. În schimb, e posibil să sprijine căutarea, scoţând gândul din letargie. Soluţia salvatoare nu e miraculoasă, ci va fi răspunsul la o acţiune întemeietoare. Desigur că fluxul autodistructiv în care s-a lăsat prinsă societatea românească poate fi privit cu blazare sau într-o risipire buimacă. Ori în devălmăşia relativismului astenic. Pe de altă parte, e cu putinţă să fie abordat şi cu înfrânarea pasiunilor şi a impulsurilor radicale, pentru a căuta, chibzuit, direcţia spre ieşire. Dar buna orientare se stabileşte numai în prezenţa lămuritoarei definiri a erorii. O maladie, o carenţă, o rătăcire de paradigmă supravieţuiesc impasibile dacă nu sunt riguros formulate şi trecute prin diverse (individuale) ferestre de interogativitate şi reflecţie, a căror deschidere să fie în mod hotărât activă. „Nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet.”, scria Petru Creţia în Homo valachicus (reluat, într-un fragment mai amplu, în motto-ul Anatomiei ratării).
În dialogul lor, Teodor Baconschi şi Dan-Liviu Boeriu povestesc confuzii, rătăciri şi perplexităţi, vorbesc despre tipologiile tranziţiei (corporatistul, ecologistul, indignatul, relativistul & nostalgicul, descurcăreţul, ţoapa & cocalarul ş.a.), schimbă opinii despre intelectual, jurnalist şi omul politic, examinează patologii revizitate (mania persecuţiei, teoria conspiraţiei, capra vecinului etc.). Oricât de toxică se arată agitaţia din jur, Anatomia ratării nu e rezultatul unei conversaţii de lehamite ori al izbucnirilor de mânie. Şi nici epilogul unor preocupări egolatre. E (în primul rând) încercarea interlocutorilor de a-şi lămuri lor înşişi derapajele, inconstanţele febrile şi deplorabilele mimetisme din societatea românească. Replierea lor meditativă drămuieşte dilemele şi argumentele coapte. Nu posedă monopolul adevărului, dar au amândoi sensiblitate la detalii, detenta spiritului critic, disponibilitatea veritabilă de a asculta şi de a desfăşura mai departe un gând. Că se vorbeşte despre „băieştii deştepţi”, despre „political fiction” sau religie, analiza unui concept şi eşafodajul demonstraţiei expun jocul nuanţelor şi disciplina cugetării. Ori libertatea ei.
În ape tulburi
Oricât de necruţător se produce radiografierea României postcomuniste, Teodor Baconschi şi Dan-Liviu Boeriu nu eşuează pe malul sterp al cârcotaşului de serviciu, obsedat de abstracţiuni severe. Şi nici pe cel al reactivităţii umorale, aflate în continuă expandare. Refuză atât tiparul scurtăturii, cât şi certitudinea absolutistă. Sunt atenţi la metodă, dar cu luare-aminte să nu fie luaţi de vârtejul tezismului. Examinează subiectul pe mai multe feţe, îl răstoarnă să-i găsează punctele de sutură şi să-i măsoare flexibilitatea. Au curaj intelectual, văd plusuri şi minusuri, contradicţii şi ambivalenţe, acolo unde primul imbold i-ar putea situa de-o parte sau de alta a problemei.
În două cuvinte: sunt cumpătaţi. Adică, după cum explica Aurelian Crăiuţu moderaţia, evită soluţiile maximaliste şi navighează în ape tulburi, pe linia de mijloc – acolo unde e cel mai rapid şi periculos curent. Întrebat cum se raportează, ca intelectual umanist, la „modelul” descurcăreţului, Teodor Baconschi afirmă: „Pe de o parte, îl simpatizez ca pe un erou popular. Pe de altă parte, îi reproşez stagnarea noastră în imaturitate socială. […] Dacă mă întrebaţi care e păcatul nostru capital, răspund: inconsecvenţa, care provoacă pendularea sisifică între extreme. Căutând să împace ‹‹şi capra şi varza››, descurcăreţul nostru este duşmanul celei mai preţioase valori a civilizaţiei creştine: moderaţia. […] Descurcăreala asta dezvoltă mentalitatea păguboasă a lui ‹‹merge şi aşa.›› Asta coboară la minimum exigenţele, diluează aşteptările, permite inacceptabilul. Cu o asemenea gândire socială nu vei ajunge nicicând la prosperitate şi cultură înaltă. Ai în schimb toate datele pentru a bălti în subdezvoltare, făcătură şi parodie a reuşitei…” (p. 96-97) Mai departe, Dan-Liviu Boeriu: „vă mărturisesc că-mi sunt la fel de antipatice iconoclastia ignorantă şi habotnicia care se hrăneşte din intoleranţă şi din absenţa deschiderii căte celălalt. Nu pledez pentru un relativism călduţ şi inconsistent, ci pentru o dreaptă măsura.” (p. 199) Din nefericire, în faţa distincţiilor maniheiste la care ne ispiteşte mişcarea fără stavilă a lumii de astăzi, discreţia dreptei măsuri riscă să pălească.
Logos şi pathos
Moderaţia nu se confundă cu şovăiala, aşa cum nu respinge hotărârea. Interlocutorii din Anatomia ratării nu sunt nici indecişi, nici inconsecvenţi. Propun un exerciţiu de gândire şi de echilibru, într-un timp în care luciditatea şi responsabilitatea nu se bucură de popularitate. Dialogul lor include o combinaţie de analize factuale, mici digresiuni morale şi subtile tehnici literare (elemente narative, tropi, schimbare cursivă de registru stilistic). Aş spune că explică lumea noastră postcomunistă şi hohotul ei smintit, împletind cumpătarea necesară pentru a decupa o „histoire raisonnée” (termenul a fost folosit de Pierre Manent, pe urmele lui Phyllis K. Leffler) cu o doză de înseninare empatică.
Prospeţimea expresivă a lui Teodor Baconschi însoţeşte profunzimea ideilor, iar experienţa dialogului public pe care deja o are Dan-Liviu Boeriu îi lasă suficient spaţiu de manevră. Din zona problematizării raţional-afectuoase se fac cu uşurinţă înşurubări în cultura europeană, aşa cum se azvârle şi câte-un cârlig în filosofia religioasă, cu creştinismul conceput ca „o civilizaţie a libertăţii, autolimitării, iubirii şi moderaţiei.” (p. 202) Din generaţii diferite şi deosebiţi ca formare intelectuală, Teodor Baconschi şi Dan-Liviu Boeriu fac imprevizibile piruete discursive, aduc (pe rând) un subton de umor sau o tuşă de amărăciune. Îi unesc, în schimb, reverenţa în faţa ideii, politeţea faţă de celălalt şi strecurarea unei sugestii afective. Prefirat în proporţii variate, pathosul amplifică elocvenţa fără de care logosul ar fi fost pândit de uscăciune.
Viu şi elegant, critic fără a devia în hipercriticism insomniac, dialogul din Anatomia ratării recuperează năzuinţa înţelegerii, savoarea dilemelor şi farmecul trecerii de la coincidenţa contrariilor la disjuncţii neîndoielnice. Dar mai presus de orice, aminteşte (indirect) că în absenţa deschiderii active, lucid-creatoare şi a responsabilităţii strădaniei individuale cea mai bună lume cu putinţă rămâne o nălucă.
(Textul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVII, 2016, nr. 9, p. 13.)
