Cutia albă

bizar

Coborâsem de câteva secunde din Turnul Eiffel. Ploua mărunt. O nevoie colosală de a merge la toaletă îmi apăsa toţi centrii nervoşi. M-am târât ca o reptilă până-n stradă, cu eforturi inumane de a nu mă face de ruşine chiar la Paris. Maşinile roiau în toate sensurile. Pietonii alergau, unii sub umbrelă, alţii chirciţi pe sub copertinele magazinelor. În alte circumstanţe, aş fi savurat un astfel de peisaj. Acum, treceam ca prin brânză, cu rucsacul în spate, mai greu ca niciodată, cu faţa schimonosită de durere. Vezica plină stătea să plesnească. Situaţie ingrată. În copilărie, noaptea, mă trezeam brusc şi aşteptam să se facă lumină pentru a face pipi. Orele acelea mi se păreau, ca secundele de acum, interminabile. În sfârşit, interoghez câţiva trecători în legătura cu posibilitatea aflării unui WC public prin preajmă. Conceput la standarde occidentale. Da, nu mai e mult şi mă voi elibera de toate chinurile. În faţa unei cutii albe, nu foarte înalte, aşteptau, la colţ de stradă, trei persoane. Un bătrân, primul pe listă, purta o pălărie de modă veche, cu borurile scurte şi căzute inestetic de o parte şi de cealaltă a capului. Eram fericit. Toaleta se afla în faţa ochilor mei. A doua persoană era o femeie trecută de patruzeci de ani care, după toate aparenţele, nu era singură. Surâdea neîntrerupt înspre trotuar. Acolo era parcată o maşină de lux. Al treilea, un băieţel de vreo șapte ani, părea inhibat de vecinii săi adulți. Bătrânul a început brusc să se foiască. „Nu e normal, stau de zece minute acolo. Eu bat la uşă, nu mai suport.” Vorbea cu sine dar, totodată, şi cu ceilalţi. „Sunteţi sigur că e cineva înăuntru?” „Ba bine că nu. Au fost doi, probabil porumbei, îndrăgostiţi, nu glumă, dacă şi treburile astea intime le fac împreună. Nici la budă nu se despart.” „Bateţi mai tare. Cineva trebuie să le bage minţile în cap.” „Bate tu, cucoană, dacă eşti mai deşteaptă.” Ne-am pus, într-un târziu, să tragem toţi zdravăn de uşă. Mi-am amintit de povestea cu ridichea uriaşă. Probabil, la ora asta, peste tot în lume, părinţii le citesc povești copiilor. Am rămas cu clanţa în mână. Speriat, băieţelul a luat-o la fugă. Din maşina luxoasă a coborât un domn elegant. S-a îndreptat spre noi. A spart uşa cu umărul. Ne-am dat cu toţii un pas înapoi. Stupoare. WC-ul era gol. Dispariție subită. Pantofii tinerilor, aşezaţi corect lângă toaletă și extrem de colorați, stăteau mărturie. Mai era și-o carte de poezie. Un Paul Eluard legat în piele, cumpărat, cu trei ore în urmă, de la anticariat. „Ce s-a întâmplat? Sunaţi la poliţie, ăștia au pierit.” În câteva minute, poliţia a sosit la faţa locului. Ofiţerul mustăcios, cu chipiul unsuros în dreptul frunţii, a mormăit ceva de genul: „Uff, din nou aceeaşi chestie. Ciudăţeniile astea persistă de luni de zile şi numai în anumite cartiere ale Parisului. E mâna necuratului. Un coleg de-al meu, de la secţia cinci, a închis uşa în timp ce investiga locul şi dus a  fost, nu l-a mai văzut nimeni de atunci. Sunt nişte forţe obscure. Şefu’ a trimis şi o echipă de la paranormale, dar ăia nu s-au pronunţat încă. Toată lumea dă cu presupusul. Va trebui să veniţi la secţie. Consemnăm dispariţia şi tot rahatul ăsta. Pe urmă, vă eliberez. Motiv de arestare nu ar fi, zău.” „Dar, cum rămâne cu copiii ăştia volatilizați, dom’ poliţist?” Ofiţerul nu a răspuns. M-am urcat silențios în dubă. Restul e de domeniul trecutului. Asta a fost una din scenele care m-au marcat profund în primele luni ale şederii mele la Paris. Oraşul nu mai era fascinant, ci imprevizibil, derutant. La poliţie, am stat până târziu. Când mi-am privit ceasul, nu-mi venea să cred. Era deja miezul nopţii. Metroul, aproape gol. La stânga, la dreapta, nimeni. Revedeam, în flash-uri de amintire, secvenţe din filme americane cu gangsteri. Îmbrăcaţi în pardesie negre din piele, strânse pe talie şi lungi până-n pământ. Pistolul rece la tâmplă. Nu aveam prea mulţi bani în buzunar. Cu siguranţă aş fi fost lichidat pe loc. Vârful turnului mă urmărea neîncetat. Şi cutia albă a morţii, la fel.

 

 

(text apărut în Ficțiuni reale (un proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr.), București, Editura Humanitas, 2013, p. 39-42.)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *