Romanul lui Radu Pavel Gheo are, indubitabil, calitatea de a crea suspansul şi de a-şi răsplăti cititorii pe măsura aşteptărilor pe care le provoacă, tot mai mari de-a lungul naraţiunii. Mizele nu sînt nici ele mărunte: potenţialul agresiv al localismului, cu toată cohorta sa de vanităţi prosteşti, este de o acută actualitate într-o epocă de recrudescenţă a patologiilor identitare. În plus, faptul că războiul, chiar dacă nu e trăit direct, marchează întregi generaţii din regiunile adiacente, infirmînd astfel conceptele tari de frontiere naţionale, merită din plin investiţia într-o naraţiune probatorie. Tangenţial, dintr-o asemenea întreprindere, se decantează un roman al unui oraş – Timişoara – înscris într-o geografie literară profund interconectată regional, realitatea acestei dimensiuni multiculturale devenind obiectul unui metadiscurs menit să distingă clişeele şi ideile de-a gata de ancorarea lor în adevăr.
Surprinderea atmosferei unui oraş, cu ritmul de vorbire specific şi tipologiile umane neaoşe, e rodul talentului, dar şi al norocului. Hertei Müler i-a „ieşit”, deliberat sau nu: un străin al locului poate reconstitui în detalii amprenta fonetică a Timişoarei cînd citeşte, de pildă, bizarul volum de versuri Este sau nu este Ion. Disco Titanic aspiră la acelaşi lucru şi înregistrează conversaţii la bere, dispute conjugale, lansări de carte, discuţii la restaurant. Romanul începe cu o şuetă la o terasă de pe malul Begăi (localnicii o pot recunoaşte uşor), unde înjurăturile, „glumiţele”, numeroasele sticle de bere şi ţigări induc cititorului senzaţia că vorbitorii provin dintr-o zonă marginală a societăţii pînă ce referinţele culturale, aluziile la proiecte municipale şi intervenţiile punctuale ale naratorului precizează mediul focalizat: e vorba de un grup eterogen format din afacerişti, funcţionari publici, universitari, toţi uniţi de un hobby sănătos, baschetul, şi de nişte înclinaţii localiste care par mai degrabă nişte locuri comune ale amiciţiei lor decît o temă de reflecţie serioase. Că banalele conversaţii la bere „între băieţi”, cu împăunările şi vasta lor toleranţă faţă de prostie, pot deveni fermentul unei stări de spirit care în cazuri extreme duce pînă la genocid, tortură şi atrocitate este una dintre premisele cărţii. Multiculturalitatea poate fi o binecuvîntare sau o bombă cu ceas. Ceea ce într-o Timişoară paşnică a devenit o sursă de autogratulare – convieţuirea tolerantă a diverselor grupuri etnice – sub alte zodii, mai puţin faste, se poate încheia prin oroarea unui război ca acela, nemilos, din fosta Iugoslavie. Poziţia de start se dovedeşte a fi aceeaşi: în 1989 un adolescent român aflat într-o vacanţă la Split împărtăşeşte cu colegii săi de generaţie din oraşul de lîngă Adriatica interese şi pasiuni comune, ca şi ei are ca punct de reper dragostea şi îşi pune la încercarea candoarea la incursiunile în discoteci, la fel ca ei se bucură de micile transgresiuni faţă de sistemul socialist găunos şi îşi găseşte spaţii de libertate în rock, filme şi sport. Doar că în doar cîţiva ani destinele lor se împletesc cu marea istorie a ţărilor de provenienţă, aşa încît dacă românul devine un afacerist mediu, nu lipsit de oarecare succes, amicii de dincolo de graniţă mor în luptă, ajung torţionari, cad în depresie sau în cinism.
Demonstraţia este riguroasă: focalizîndu-se asupra lui Vlad Jivan, un aparent „om de bine” al Timişoarei, naraţiunea scoate la suprafaţă tenebrele unei generaţii pe care doar o circumstanţă mai favorabilă nu a condus-o la autodistrugere. Jivan e doar un „demon mărunt”, pe care istoria ţării l-a făcut să plătească doar prin compromisuri minore: o prostioară şcolărească l-a adus în postura de a semna afilierea în rîndul informatorilor, calitate pe care nu şi-a exercitat-o datorită Revoluţiei unde o împuşcătură l-a înălţat la condiţia de erou. Afacerile nu i-au prosperat decît în momentul în care a fost luat sub protecţia unui fost securist din Bucureşti, dom’ Vergil, o figură tenebroasă excelent creionată. Din biografia sa nu lipseşte nici micul trafic cu benzină în perioada embargolui nici declaraţiile mincioase pentru avantajarea profitorilor de pe urma Revoluţiei. Viaţa de familie armonioasă ar putea fi un reazem dacă nu ar fi întunecată de puseuri de gelozie şi de invidie intelectuală faţă de soţia Emilia, profesoară de română şi poetă, apărătoare a unei viziuni lipsite de nuanţe asupra onestităţii. Trecutul lui Jivan e însă marcat de ceva mult mai grav decît micile laşităţi şi inconsecvenţe ale unui fost politehnist devenit director al unei mici edituri bănăţene. Dacă destinul îşi are punctul de inflexiune într-un gest pe care toate acţiunile ulterioare vin să-l desăvîrşească sau, dimpotrivă, să-l camufleze cu orice chip, în cazul lui Vlad Jivan experienţa hotărîtoare se află într-un episod din adolescenţă a cărui atrocitate face ca orice erori ulterioare să pară insignifiante.
Naraţiunea e condusă savant, revelarea ororii desprinzîndu-se lent de pe fundalul unei poveşti capabile să convoace episoade încărcate de nostalgie faţă de o adolescenţă timişoreană petrecută între şcoală, lecturi, prietenii trainice, escapade în discoteci, toate învăluite într-o incontestabilă puritate pe care autorul ştie s-o scoată la suprafaţă ca nimeni altul. Marca specifică a liceenilor din anii optzeci în această zonă a ţării este fascinaţia faţă de Iugoslavia vecină, cu formaţiile sale de rock şi cu maratoanele de film de la televiziune, care, în comparaţie cu atmosfera lugubră a ceauşismului, pare un paradis al libertăţii. Că e vorba de un paradis iluzoriu o dovedeşte călătoria din 1989 pe care Vlad o face cu părinţii pentru a-şi petrece vacanţa la Split, la fiecare etapă a drumului revelîndu-se fragilitatea angrenajului multicultural. Un locuitor din Sarajevo descrie perfect starea de fapt: „Sigur, ne înţelegem bine, cum să nu? […] Dar fiţi atenţi aici: nimeni, absolut nimeni nu uită că el e sîrb ori bosniac ori ortodox ori catolic. Că-i pe-un sfert una ori pe jumătate ailalaltă. O ştiu toţi foarte bine, o ţin minte şi le-o spun şi copiilor” (p. 223). Coagularea grupului multinaţional de prieteni pe malul Adriaticii confirmă veridicitatea acestui avertisment. Vlad, pe jumătate sîrb după mamă, dar posesor al unor rudimente de sîrbă numai datorită orelor petrecute pe frecvenţele televiziunilor belgrădene, reuşeşte să se integreze perfect în lumea adolescenţilor de la Split. Idila sa cu croata Marina şi sudarea temporară a unei cete de camarazi care fac baie, joacă baschet pe plajă, vînd produse româneşti la bazar şi savurează viaţa de noapte a oraşului ecranează tensiunile unei societăţi pe care războiul le va aduce sîngeros la suprafaţă.
Revenirea lui Jivan peste douăzeci şi doi de ani la Split, în compania soţiei şi a fiului adolescent, e menită să-i descopere protagonistului şi ultima taină, cea mai terifiantă: uciderea în bătaie, împreună cu amicii croaţi, a unui bosniac care încercase să o umilească pe iubita Marina la ieşirea de la discoteca Titanic. Participarea sa la un asasinat, comis, e adevărat, în afara oricăror raţiuni etnice, e recunoscută într-un sfîrşit ca o împărtăşire a vinii colective. E o vină care îi marchează pe locuitorii fostei Iugoslavii, dar şi pe cei din zonele învecinate care au cunoscut, ca şi aceştia, ambivalenţele multiculturalităţii. O dată regăsiţi prietenii din adolescenţă, impresia pe care o creează e dezolantă: Marina şi-a pierdut fratele iubit în război şi a devenit o femeie banală urîţită de durere, soţul ei Boris, cîndva un tînăr vioi, s-a înavuţit de pe urma războiului, iar Frane, pe vremuri cel mai echilibrat dintre toţi, a plătit supravieţuirea cu dependenţa de alcool şi tranchilizante. Evocarea de către Frane a experienţelor sale de soldat şi de gardian la lagărul de la Lora desăvîrşeşte imaginea monstrului latent în fiinţa umană. Vina neasumată se răsfrînge asupra tinerilor din noua generaţie: ca într-o tragedie antică, între fiul lui Vlad şi fiica Marinei ia naştere o idilă, doar că de data aceasta sfîrşitul ei nu se datorează violenţei comise, ci violenţei suportate. Cei doi adolescenţi sînt atacaţi noaptea, chiar lîngă discoteca Titanic, de un bărbat în care părinţii sînt nevoiţi să recunoască fantoma bosniacului ucis, altfel spus imaginea sumbră, reversul odios al candorii lor de mult apuse. Asumarea destinului de ucigaş, chiar în act, nu doar în potenţă, e însoţită de recunoaşterea fragilităţii constitutive a bărbatului în faţa unor idei abstracte cu potenţial mortifer: naţiune, etnie, onoare, patrie. „Dacă atunci, în optzeci şi nouă, ar fi rămas la Split, oare ce-ar fi făcut? Ar fi luptat în război? El, sîrbul. Probabil că da. […] Ar fi fost cu ei, cu morţii, viii şi răniţii lor de aici, din fosta Iugoslavie. Unul de-al lor” (p. 455-6).
Radu Pavel Gheo are o sensibilitate cu totul specială pentru a capta inocenţa adolescentină. Personajele sale cele mai memorabile sînt cele marcate de contradicţiile fascinante ale primei tinereţi: setea de iubire împletită cu inexperienţa, curiozitatea şi fanfaronada, dependenţa de grup îngemănată cu egocentrismul, superficialitatea întreţesută cu pasiunea pentru cunoaştere. Reconstituirea atmosferei din discotecile anilor optzeci din Timişoara, dincolo de caracterul documentar, este de o măiestrie incomparabilă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre flash-urile din viaţa de licean de dinainte de Revoluţie. Capacitatea sistemului de a submina, prin umilire şi şantajare, autoritatea parentală, precum şi intruziunea politicii, prin agenţii săi securişti, în viaţa individului sînt de asemenea notate strălucit. Adolescenţii întîrziaţi în care se transformă Vlad şi grupul său timişorean nu mai păstrează din avatarurile lor tinereşti decît lăudăroşenia şi stridenţa, iar clişeele, înjurăturile şi autoindulgenţa îi fac, deliberat sau nu, destul de antipatici, mai bine zis iritanţi dar incapabili să provoace o oroare ca aceea în faţa monstruosului. Croaţii deveniţi maturi din foştii adolescenţi sînt abia schiţaţi, cu excepţia lui Frane, investit cu funcţia de portavoce al dezastrelor războiului. Alături feminismul subtil ce străbate romanul, vraja care emană din episoadele adolescentine compensează din plin caracterul explicit al concepţiei apărate, referitoare la potenţialul distructiv al localismului segregaţionist. Timişoara, în plus, îşi reflectă romanesc chipul, într-o naraţiune în cel mai înalt grad captivantă.
