Andrei Vieru, pianist și eseist

L-am cunoscut pe Andrei Vieru cu mulţi ani în urmă la casa de creaţie de la Bran. Avea vreo 8-9 ani. Venea cu părinţii, compozitorul Anatol Vieru şi muzicologul Nina Vieru. Eu eram deja adultă, dar mi-aduc aminte de impresia puternică pe care mi-au lăsat-o dialogurile cu el: era un copil cu gânduri profunde şi mature. L-am regăsit recent pe Andrei, care, din băieţelul gânditor, a devenit astăzi pianistul de succes şi filosoful care, în Franţa, este adeseori comparat cu Cioran. În timpul liber, Andrei este un explorator al picturii și matematicii.

Cartea „Elogiul Vanităţii” (Ed. Humanitas 2016) de Andrei Vieru este traducerea din franceză – făcută de autor- a volumului „Éloge de la vanité” (Ed. Grasset 2013), primit cu entuziasm de critica franceză şi distins cu premiul Casanova, decernat de fundaţia Pierre Cardin autorilor europeni de limbă franceză.

Vieru

Cartea m-a prins în asemenea măsură, încât, la prima lectură, am înghiţit-o, abia la a doua mi-am permis să mă opresc pe îndelete la fiecare idee. Deşi este o lucrare filosofică, datorită modului accesibil de prezentare, cu exemple luate din cotidian sau din literatura universală, volumul se citeşte uşor şi-l recomand cu mare căldură. Textul provoacă lectorul în a-și pune întrebări, așa cum o afirmă textul de pe coperta din spate și, în plus, deschide un dialog imaginar cu cititorul , solicitat în a gândi o replică, în acord sau dezacord cu autorul. Cartea conține 78 de capitole scurte și foarte variate. Citez câteva titluri: Optimismul lui Cioran, Bucuria celebrității, De la plagiat la omagoiu, Ticurile ambiției, Între normalitate și geniu, Ambiția de a spune adevărul, Întâietatea în știință, Invidie și milă, Stalin și muzica, Mitul artistului, Triumful fraudei, Elogiul aparenței, etc.

În interviul dat la Contributors.ro, Andrei Vieru povesteşte cum i-a venit ideea cărţii şi atrage atenţia asupra diferenţei dintre vanitate şi orgoliu. Vanitatea, spune autorul cu un aer detaşat şi chiar puţin amuzat (cum de fapt priveşte el întreaga problemă a vanităţii şi orgoliului), este un joc actoricesc, vanitosul ştiind că el nu are o prea mare valoare, dar dorind să pară ceea ce nu este. Dimpotrivă, orgoliosul este convins asupra valorii lui. Geniile sunt analizate de autor, pe bună dreptate, ca specie aparte.

Atât în interviu, dar mai ales în carte, Andrei Vieru analizează relaţia Mozart-Salieri imaginată de Puşkin în piesa „Mozart şi Salieri” şi ajunge la concluzia că invidia este la baza aşa-zisului conflict din sufletul lui Salieri, care nu-l invidiază pe Mozart pentru gloria lui – în acea vreme Salieri se bucura de mai multă popularitate decât Mozart- ci pe genialitatea lui, pe care Salieri era conştient că n-o avea. În interviu, Andrei face o afirmaţie interesantă despre Mozart: poate că „nu era în firea lui Mozart să fie invidios„, deși ar fi avut motiv: Salieri avea glorie mai mare ca a lui. Ideea cred că merită dezvoltată: vanitatea, invidia și orgoliul ca însuşiri înnăscute.

În carte este analizat, legat de orgoliu şi vanitate, egoismul care, susţine filosoful, nu întotdeauna are consecinţe negative. Toate însuşirile analizate de autor sunt iustrate cu exemple concrete fie din lumea culturala sau politică a României comuniste, fie din lecturile autorului. Filosoful nu critică invidia, orgoliul, vanitatea, ci doar le constată. Din acest punct de vedere, mi s-a părut că ideea lui seamănă cu cea aparținând culturii chinezești: oamenii nu au defecte sau calităţi, ci trebuie vorbit despre niste atribute care, în funcție de situaţie, pot deveni în egală măsură uneori defecte alteori calităţi.

Invidia este tratată, printre altele, într-un capitol separat, intitulat „Invidie versus orgoliu„. Aici sunt analizate cu precădere situaţiile politice şi curentele de stânga şi de dreapta. În interviu, referindu-se la varietatea capitolelor şi a paragrafelor, autorul recunoaște faptul că a împrumutat din muzică metoda schimbării de tonalitate. E adevărat că formula nu e des întâlnită în scris, dar în cazul de faţă, frecventele alternanţe aduc lecturii un farmec aparte.

Desigur că pianistul Andrei Vieru nu putea să nu scrie şi despre muzică. Sunt interesante, printre altele, ipotezele lui despre „Ofranda Muzicală” şi „Arta Fugii” de Bach sau comentariile despre marele Rostropovici . Vorbind despre tatăl lui, Andrei susține că este mai greu să fii compozitor decât interpret. Mie mi se pare invers: un compozitor îşi prezintă propria creaţie, în timp ce interpretul e expus unui dublu efort: cel de a contura personalitatea compozitorului şi cel e de a o transmite – nealterată – publicului.

Volumul, cu un text bogat în idei, provocator şi excelent scris, este nominalizat anul acesta pentru premiul revistei „Observatorul Cultural” la categoria „Eseistică/Publicistică„.

Câteva cuvinte, în încheiere, despre pianistul Andrei Vieru, care atinge în profunzime, aşa cum numai marii artişti o pot face, emoţia ascultătorului. Înregistrarea cu fostul lui profesor, pianistul Dan Grigore, a piesei „The Rite of Spring” de Stravinsky în varianta pentru două piane e remarcabilă nu numai datorită excelentei interpretări, dar și a considerabilei omogeneități a expunerii.

Andrei Vieru mărturisea, într-un interviu, faptul că l-a iubit pe Bach din copilărie și aduce în discuție modernitatea muzicii lui. În versiunea dată de el pieselor lui Bach, personalitatea interpretului rămâne, voit, în umbră. Admirabil demers!

Pianistul şi scriitorul-eseist Andrei Vieru este o prezenţă marcantă a culturii europene. Trăieşte la Paris din 1988, face turnee pe tot globul, dar revizitează periodic şi România, de care, de fapt, nu s-a despărţit niciodată.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *