Islaz, iunie 1848: Proclamaţia şi primăvara cuvintelor

Recitirea Proclamaţiei de la Islaz stă sub semnul inevitabil, al verdictului maiorescian. În a sa “ Istorie”, Maiorescu a fixat, de o manieră definitivă şi laconică, poziţia acestui document în canonul junimist. Grandilocvent şi utopic, nemăsurat şi inaplicabil, el nu poate fi temelia pe care să se aşeze edificiul regenerativ românesc. Onoarea aceasta revine Dorinţelor Adunărilor ad-hoc de la l857.

În acelaşi timp, Proclamaţia este sursa din care se alimentează acel imaginar avântat pe care textele lui Caragiale îl vor vesteji, fără cruţare. În paginile de la Islaz răsună, distinct, vocile lui Conu Leonida, Rică Venturiano şi Caţavencu. Ridicolul caragialian urmăreşte posteritatea acestui document- retorica sa devine una cu propria ei şarjă satirică.

În fine, Islazul devine, pentru “reacţionarii” din descendenţa lui Rădulescu-Motru, semnul unei îndepărtări vinovate de sursele autohtone, în căutarea unui fantasmatic model european. Mergând mai departe , mai radical decât Maiorescu, Motru întocmeşte, în “Cultura română şi politicianismul”, rechizitoriul unei întregi direcţii intelectuale şi politice raţionaliste. Islazul şi frazeologia sa umanitaristă se află la originile acestei construcţii artificiale care este statul român. Departe de a fi expresia umanismului, Islazul este imaginea ipocriziei revoluţionare atât de detestată de Motru şi de cei care îi urmează.

Posteritatea Proclamaţiei este întregită, ca în atâtea cazuri, de confiscarea comunistă. La un secol de la iunie 1848, regimul democrat- popular naţionalizează proprietatea industrială şi bancară, iar jaful etatic este celebrat ca împlinirea profeţiei paşoptiste. La soclul comunist este adăugată şi memoria revoluţiei valahe. Ceea ce burghezia nu a reuşit, din egoism de clasă, poporul muncitor şi partidul său înfăptuieşte.

Utopia şi cuvintele

Privită după un secol şi jumătate, cu lentilele intelectuale modelate de exerciţiul comparatist, Proclamaţia de la Islaz apare ca întruchiparea, memorabilă şi naivă, a unei primăveri a cuvintelor. Tot ceea ce a va fi spus şi va fi dezbătut, în deceniile de modernitate românească, se află spus, acum. Prin mesaj, ca şi prin reacţiile pe care le generează, Proclamaţia este un început de drum şi un document al genezei.

Proclamaţia participă la un moment european al entuziasmului regenerativ şi utopic. Memoria anului 1789, dar nu şi aceea a Terorii iacobine,pluteşte asupra întregului continent.Paşoptiştii care sosesc din Franţa, cu amintirea zilelor de baricade din februarie, aduc cu sine imaginile republicii care se naşte, ca o expresie a unităţii naţionale. Timpul luptei de clasă, al înfruntărilor dintre posedanţi şi cei care nu posedă, timpul care anunţă Comuna şi pe Lenin, nu a sosit, încă. Revoluţionarii munteni sunt fideli unui crez în care se amestecă patosul lui Lamennais cu generozitatea lui Lamartine. Ei predică libertatea, fără a se gândi la sânge. Radicalizarea unor iacobini, pe linie citadină sau ruralizantă, se produce în laboratorul revoluţiei, din iunie până în septembrie.

Mantia lui Heliade-Rădulescu se poate zări în acest tablou de grup de la Islaz. Pe statuia sa bucureşteană,România a înscris numele Proclamaţiei. A lui este moderaţia ( uneori ridicolă),al lui este apelul la fraternitate şi la solidaritate, al lui este entuziasmul pentru formulele eclectice, în care fuzionează liberalism şi patos evanghelic. Gelos pe acest patrimoniu, Heliade – Rădulescu îl va invoca, în lungii ani de emigraţie şi în controversele care îl opun cu pasoptiştii deveniţi inamici.

Imagistica utopică a Proclamaţiei este majestuoasă. Ea convoacă imaginea unei naţiuni care se trezeşte, spre a-şi cere libertăţile seculare. Naţiunea se alătură Europei care se află în frământare. Ţinta acestui elan adamic este reîntemeierea socială şi naţională. În locul privilegiilor care dezbină, Proclamaţia aduce mesajul biblic al împăcării şi al egalităţii. Nu lupta dintre clase, ci unitatea întemeiată pe recunoaşterea drepturilor de care trebuie să se bucure fiecare cetăţean. Proclamaţia este pătrunsă de fior prometeic. Este ca şi cum cei care se adresează poporului ar fi investiţi cu misiunea de a elibera în naţiune un foc sacru. Ei sunt lampadoforii, profeţii, vizionarii.

Acest elan cosmogonic este responsabil pentru eliberarea cuvintelor. Ezitările deceniilor anterioare dispar, iar proza utopică şi declaraţia de drepturi fuzionează, organic. Noua limbă, relatinizată şi eliberată de povara slavă şi greacă, izbucneşte, triumfal.La două decenii de la Dinicu Golescu şi de la călătoria sa, sincronizarea în termeni de imaginar şi de lexic este vizibilă şi spectaculoasă.

Cetăţenia

Proclamaţia s-a vrut un document de 1789 românesc, o piatră pe care să se înalţe viitoarea constituţie. Dar din acest eşafodaj desenat cu generozitate nu a supravieţuit decât acest text. Proclamaţia va fi, aşadar, declaraţie de drepturi şi constituţie, actul ce cuprinde setul de doleanţe anunţând lichidarea Vechiului Regim. Cetăţenia înseamnă egalitate şi abolire a privilegiilor. Cetăţenia înseamnă prerogative de care fiecare subiect al noului stat dispune. Cetăţenia înseamnă emanciparea celor care suferă sub jugul şerbiei, al robiei şi al excluderii pe temeiuri religioase. Cetăţenia înseamnă instituirea unui regim al guvernării ce refuză despotismul şi arbitrariul:domnia legii este corolarul acestei inventări a cetăţeniei.

Proclamaţia valorifică un întreg curent european, ale cărui linii sunt decelabile aici. Se regăsesc, în textul ei, influenţele aboliţionismului occidental, ce culminează cu eliberarea sclavilor în Franţa de la 1848. Sunt prezente în declaraţia de drepturi visele unui republicanism care se deghizează în dezideratul domniei responsabile şi elective. Emanciparea populaţiei evreieşti este expresia unui umanism generos trădat în deceniile care urmează. Ideea unei naţiuni de proprietari rurali este reminiscenţa unei utopii iacobine, elogiind virtutea omului liber, stăpân pe mica sa moşie.

Proclamaţia se află la punctul de inflexiune dintre două serii istorice. Ea închide un parcurs al memoriilor şi proiectelor de reformă şi anunţă epoca actelor fundamentale. La 1857, Adunările ad-hoc recuperează acest strat constituţional, din care elimină elanul adamic al anului 1789. Dar votul din cele două Divane, de abolire al privilegiilor, este omagiul pe care oamenii de stat ai Unirii îl aduc anului 1848. Egalitatea este proclamată, sub semnul acelei concordii naţionale la care visa şi Islazul.

Proclamaţia este, la un veac şi jumătate de la adoptarea ei, un text alimentat de sursele utopiei şi ale constituţionalismului. Soluţiile ei sunt, încă ezitante. Adunarea reprezentativă din textul de la Islaz este, aşa cum nota Gh, I Brătianu, o adunare de stări democratizată- paradoxal, Adunările ad-hoc sunt imaginea fidelă şi anacronică a acestui ideal de configurare al elementelor sociale în comunitatea politică. Dar anul 1848 anunţă un nou timp, acela ale cetăţeniei şi al emancipării. Revoluţia devine reperul în funcţie de care se definesc opţiunile, conservatoare şi liberale, în egală măsură.

În acel îndepărtat iunie 1848, cuvintele au fost eliberate şi un nou limbaj s-a afirmat, prin sinteza de ambiţie mistică şi de precizie juridică. Din mantia Islazului iese România modernă. Islazului îi datorăm această primăvară a modernităţii noastre.