Poezie și dialectică

nitescudialecticaCând neoavangardiști, când biografiști, viscerali, parodici, infantiliști și derizoriști, post-douămiiștii s-au delimitat de precedenți printr-o poetică specifică. Asociaționismul de largă cuprindere, aura cosmopolită a inserțiilor glossy/music/gadget/sex/drugs/alcohol, incontinența imaginară și mozaicul tematic provin dintr-o experiență timpurie a contrastelor și din ideologia informațională reticentă la recurențe. Mai pe scurt, dintr-o oboseală precoce a cotidianului, din oroarea de manierism și din refuzul repetiției prea evidente a marilor teme. De aceea, critica întâmpină reale dificultăți în a le aborda textele, căci e greu să legi tentațiile expresioniste ale unui corp ramificat-hipermodernizat (inclusiv prin tehnologie) de metapoezia care destructurează însuși discursul acestui corp împrăștiat. Probabil că ar trebui să se renunțe la pretențiile de coerență analitică, în favoarea unui asociaționism hermeneutic dezlânat, analog obiectului pe care se aplică interpretarea. Textelor, adică. Până una-alta, a se încerca!

Debutat în 2012, cu placheta gringo, Radu Nițescu a reușit să se impună  între vocile ultimei generații. Asta nu-i ușor, poeții recenți par să respire același aer, la o privire rapidă. În ultima lui carte (Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016), eul poetic renunță la vocea matură și la cele prea convenționale în favoarea unei poezii a gesturilor adolescentine care celebrează estetica gratuitului. E vorba de o intenție ludică, orientată împotriva ostentației asociaționismului rebel de care vorbeam mai sus. Concesiile plictisului și biografismului dezabuzat sunt rare, Nițescu preferă aici poetizarea stărilor clare, ușor de formulat. Tristețea, bucuria, nostalgia, înstrăinarea, neliniștea fără obiect rezultă firesc din mișcările eului printre lucruri, peisaje și evenimente, fără drame majore afișate. Omul de zăpadă, figurile origami, șoriceii, gâzele, soarele care râde, îngerașul, la fel ca și interesul pentru diminutivare și pentru alte mărunțișuri ”drăguțe” îmblânzesc mereu perspectiva, reticentă la visceral. Eul e un copil care privește lumea candid, fără să exulte prea tare nici la rele, nici la bune, ceea ce se traduce, adesea, printr-un cotidian primit cu indiferență, mai ales când acesta poartă însemnele sordidului. Dacă iminența pericolelor periclitează universul, atunci e nevoie de protecția matură a câte unui ”nea” sau a unei ”tanti” sau chiar a unui hieratic ”îngeraș”. Repetițiile, refrenele, egalizarea măsurii și rimele locale dau o melodicitate stranie unor texte care, altfel, sună foarte modern. Imaginarul de tip Tolkien, decorul de cartier al copilăriei, cu străzi, curți și câini denotă, dincolo de background-ul copilăriei, dorința de evocare a unui anume trecut securizant.

Vocea ”grea” a poetului mai iese, totuși, la iveală. Ici-colo sunt citate câteva nume de scriitori, ceva boemă alcoolică pare inevitabilă, iar unele poeme sunt monologuri erotice despre o intimitate familiară sau despre exuberanța iubitei. Folosit rar, argoul nu reușește să spargă sound-ul tandru al liricii, dimpotrivă, prin constrast, îl amplifică. Se naște, astfel, impresia unui eu timid în vocabularul public sau a unuia care doar reproduce mecanic cuvintele urâte auzite pe-afară.

Două dintre poeme îmi par emblematice pentru poetica acestei pubertăți trucate. Pe primul o să-l citez integral: ”mă joc cu bila neagră/de cauciuc//dincolo de fereastră/se întâmplă/foarte încet/iarna//și mă joc cu bila neagră/de cauciuc//ce face un câine/lăsat singur în casă//ce face un om/lăsat singur în/mintea/lui”. Din al doilea, care dă și titlul volumului, iau doar finalul: ”Dialectica urșilor. Tîgîdîm. Tîgîdîm.//Acasă e beznă, tata a băut singur, s-a uitat/la tv până a a dormit în fotoliu./Pățește tot mai des asta, dar ce nu pățesc și eu”. Personaj frecvent, imaginația funcționează imprevizibil, dinamic și centrifug, într-un spațiu al stranietății pașnice sau al solitudinii calde (”Iepurele se uită circumspect/ la salată. Știe că imaginația/ noastră e salată, fuge sub pat/ să mănânce păianjeni”). Intelectualizarea nu are ce căuta acolo, eventualele dialectici sunt parodiate sonor ori sunt blocate în stop-cadre simple, familiare, reconfortante (”ne vom înțelege din lucrurile simple” sau ”e numai imaginație ce se întâmplă/la un monument”).

Conchid redundant: pretențiile oricărei coerențe imaginare sunt eludate de poet prin efectele mereu surprinzătoare ale asocierilor ”din mintea lui”, prin imaginația însăși, adică, copilăroasă și ludică până la capăt. Ceea ce înseamnă, la Radu Nițescu, poezie intensă, convingătoare, bună de luat în seamă.

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *