Melania Cincea în dialog cu Monica Pillat: despre centenarul Dinu Pillat

Doamnă Monica Pillat, peste câteva zile, în 19 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea tatălui dumneavoastră. Tot anul acesta, în 22 martie, a fost centenarul mamei dumneavoastră. Care este cea mai importantă lecție de viață pe care v-au dat-o, nu fiecare în parte, ci ca un întreg inseparabil care nu a putut fi distrus de suferință și nedreptate?

De la pãrinţii mei am învãţat cã tot ceea ce ni se întâmplã în viaţã are un rost adânc în evoluţia noastrã spiritualã. Suntem puşi la încercare permanent şi trebuie sã ne strãduim din rãsputeri sã trecem probele cu bine.

Cum îi păstrați în memorie?

Îi port cu mine în suflet şi în scris ca pe nişte izvoare de speranţã, curaj şi luminã. Le slujesc memoria cãutând sã îi fac cunoscuţi şi celor care nu i-au întâlnit niciodatã. De ce? Pentru cã amândoi sunt nişte modele de urmat, nişte puncte de reper pentru toţi cei care îşi doresc sã iasã în larg, fãrã sã se teamã, şi sã poatã reveni la mal, dupã furtuni şi naufragii. I-aş compara pe pãrinţii mei cu nişte geamaduri care îţi aratã de unde încep primejdiile pentru care nu eşti încã pregãtit, ori cu nişte faruri ce îţi lumineazã calea de pe mare spre ţãrmul unde vrei sã te întorci.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți ei? Dar cea mai tristă?

Aş lega frumuseţea amintirii de tristeţea ei, unind contrariile într-un singur rãspuns. Am crezut un timp cã moartea pãrinţilor mei va fi cea mai grea povarã de purtat pentru mine, pânã când mi-am dat seama cã ei nu au cum sã disparã, atâta vreme cât eu exist şi îi duc mai departe, povestindu-i. Am o comoarã care creşte cu cât o împart mai multor doritori. Minunãţia este cã nu i-am pierdut, ci dimpotrivã cã ei mi-au dãruit puterea „iubirii de apoi” care ne ţine împreunã în continuare.

Mărturiseați într-un interviu că aveţi câteva caiete în care aţi scris visele pe care le-aţi avut cu părinţii dumneavoastră. Le vedeți ca semne, ca mesaje de dincolo sau doar ca proiecţii ale unor frânturi din trecut asupra subconştientului? Există un vis recurent?

Sigur cã visele pot fi interpretate în fel şi chip. Ele sunt inspirate din amintiri, din doruri, din revelaţii care formeazã împreunã o trinitate de tainã. Eu mi le notez, nu doar ca sã nu le uit, ci mai ales ca sã învãţ. Constat, recitindu-le, cã ele alcãtuiesc treptele unei înţelegeri mai profunde a legãturilor dintre „aici” şi „dincolo”. Astfel, de pildã, în multe vise, pãrinţii mei îmi atrag atenţia asupra greşelilor din viaţa mea diurnã, când dau o prea mare importanţã neesenţialului, fie mã sfãtuiesc sã fiu mai bunã cu mine însãmi, sã nu mã mai las locuitã de alţii care mã opresc din suiş.
Adesea în vis vreau sã-i citesc tatãlui meu ceea ce am scris de curând, însã rândurile îmi fug din faţa ochilor. Atunci îi mãrturisesc deznãdãjduitã cã nu mai ţin minte aproape nimic din cele puse pe hârtie. Dar el mã învãluie în lumina unui zâmbet din care aflu cã el le ştie dinainte.

În Ofrande, volumul său de memorii, Cornelia Pillat afirma că, după plecarea dincolo a soțului său, poetul Ștefan Nenițescu i-a spus că, dacă nu-i va transforma moartea în împlinire, atunci nu merită suferința care i-a fost destinată. „Am crezut că nu voi înțelege niciodată ce a vrut să-mi împărtășească Ștefan Nenițescu, dar acum cred că am înțeles”, scria ea, fără însă nicio explicație. V-a spus ce a înțeles din acel mesaj?

Este o lecţie pe care mai întâi mama şi mai târziu eu am învãţat-o: anume cã suferinţa ne ajutã sã ne decantãm trãirile, ne conduce spre descoperirea unor noi orizonturi de sens şi, în loc sã ne distrugã, ne face mai puternici. În cei treizeci de ani cât i-au fost daţi sã mai trãiascã dupã moartea soţului ei, Cornelia Pillat a lucrat retrospectiv asupra iubirii ei pentru el şi a ajuns, depãnându-şi în scris amintirile, sã priceapã rolul cataclismelor trãite împreunã, astfel încât la urmã i s-a catifelat sufletul şi i s-a îmbunat, a devenit neted ca pietrele şlefuite de valurile mãrii.

Ce vă amintiţi din acea noapte de martie 1959, când securiștii au năvălit în casa dumneavoastră, arestându-vă tatăl? Aveați 11 ani şi 5 luni.

Am povestit de prea multe ori acel episod şi nu vreau sã mã repet. Ceea ce vã pot spune este cã, deşi eram copil, în acea noapte durerea a şters diferenţele de vârstã dintre mine, pãrinţi şi bunice, cufundându-mã în cenuşiul unei suferinţe atemporale. Numai dupã ce s-a întors tata din închisoare, mi-am dat seama brusc cât eram de tânãrã. Aveam atunci 16 ani şi câteva luni.

Au fost mulţi cei care s-au dezis de el, de familia Pillat, când a început procesul Noica-Pillat?

Ştiu doar cã s-a fãcut gol în jurul nostru iar cunoscuţii, când ne întâlneau pe stradã pe mama şi pe mine, treceau repede pe trotuarul celãlalt. Le era fricã de ce li s-ar fi putut întâmpla, dacã ar fi fost vãzuţi stând de vorbã cu noi.

George Călinescu, deşi i-a fost mentor, conducător de doctorat, a fost unul dintre ei. După eliberare, însă, l-a primit la Institutul de istorie literarã şi folclor. I-a dat vreo explicaţie pentru acel episod?

Nu ştiu dacã i-a dat vreo explicaţie, dar faptul cã l-a reprimit imediat la Institut a echivalat, în opinia mea, cu un mod de a-şi cere iertare pentru momentul când se dezisese public de tata.

Dinu Pillat i-a iertat pe toți. Și-a iertat până și torționarii, și nu doar că i-a iertat, dar s-a și rugat pentru ei. În ce își avea rezervorul această bunătate insondabilă?

Desigur credinţa l-a îndemnat pe tata sã îi ierte pe cei care l-au chinuit atât de tare şi mai ales sã se roage pentru ei. Cine nu iartã nu se poate elibera de rãul suferit, iar Dinu Pillat a iubit libertatea mai presus de orice.

Cum ați dus, în anii aceia, cei mai cruzi ai comunismului românesc, „povara” de a fi descendentă a Brătienilor, de a fi avut bunica paternă, bunicul matern, tatăl condamnați la ani de temniță ca „dușmani ai poporului”, de a avea mătușa fugită din România pentru a-și salva soțul condamnat la moarte de către comuniști? Cum ați fost învățată să purtați această povară, fiind pe atunci un copil?

Cu discreţie şi curaj. Ştiam cã tata era nevinovat şi cã fusese închis pentru cã descindea dintr-o familie cu un trecut strãlucit şi cu o tradiţie de culturã dintre cele mai alese. De aceea el, mama lui, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, sora lui, Pia, cãsãtoritã pe atunci cu Mihai Fãrcãşanu, figurau pe lista neagrã a regimului comunist. Pe de altã parte, bunicul meu matern, Gheorghe Ene-Filipescu, fruntaş social-democrat, aripa Titel Petrescu, murise în 1952, în închisoarea de la Târgu-Ocna, prin exterminare, fiind pedepsit astfel pentru convingerile sale. Simţeam cã suferinţa mea nu se putea compara cu ceea ce îndurase el şi cu ce trãia tata în detenţie. Mama îmi explicase cã încercãrile la care eram supuşi fiecare dintre noi trebuiau duse demn şi cu seninãtate, deoarece nu aveam altã vinã decât aceea cã fãceam parte dintr-o elitã menitã dispariţiei. Mã îndemnase sã învãţ cât pot de bine la şcoalã, neavând altã şansã în acea epocã, iar ce puteam spera era sã fiu toleratã şi de aceea nu trebuia sã atrag în nici un fel atenţia celor din jur asupra mea. Aceastã educaţie stoicã m-a pregãtit sã nu aştept nimic bun de la viaţã şi tocmai de aceea ce mi s-a întâmplat de atunci şi pânã acum a stat sub semnul minunii. Nepretinzând nimic, am cãpãtat în timp totul…

Cine au fost cei care v-au rămas alături?

S-a alcãtuit tacit o conjuraţie a binelui în jurul nostru. Am fost în cele din urmã admisã la liceu, într-o şcoalã la periferia Bucureştiului, unde am avut parte de cei mai talentaţi profesori şi de cei mai iluştri colegi, ostracizaţi ca şi mine din centrul oraşului la marginea lui, mama a fost mutatã disciplinar într-o mansardã a Bibliotecii Academiei, unde veneau pe furiş sã o viziteze cei cu care lucrase pânã atunci la secţia de Stampe. Biblioteca Academiei organiza excursii în ţarã, ne înscriam şi noi, bucurându-ne de fiecare datã de simpatia grupului din care se nimerea sã facem parte.

În ce relaţii fusese tatăl dumneavoastră cu Constantin Noica înainte de proces?

Tata nu era în relaţii apropiate cu Constantin Noica. Îi ştia desigur opera şi îi aprecia cultura şi deschiderea filozoficã, dar nu se vizitau. Mai târziu, mi-a mãrturisit cã îi displãcuse tonul sentenţios şi preţiozitatea acelui intelectual. În schimb, eu, dupã ce i-am citit cartea Devenirea întru fiinţã, am fost atât de entuziasmatã, încât am vrut neapãrat sã-l cunosc personal în anii 80. I-am scris la Pãltiniş, unde se refugiase, şi mi-a rãspuns imediat cã mã aşteaptã oricând acolo. Am ajuns în vara anului 1986, împreunã cu soţul meu, Nicolae Sãulescu, şi am avut surpriza sã descoperim cã omul îşi întrecea opera prin farmecul de nespus şi prin frumuseţea minţii lui visãtoare. Nu era deloc sentenţios şi nici afectat, dimpotrivã, ni s-a pãrut fragil, blând şi atât de ataşant…Probabil cã suferinţa din detenţie dar şi auto-impusul sãu exil îl schimbaserã mult. Era o comoarã de om.

Pe Nicolae Steinhardt, cel care i-a rămas alături până la moarte, l-a cunoscut în închisoare. Ce i-a legat atât de puternic?

Cred cã i-a legat credinţa care i-a fãcut sã îndure şi sã supravieţuiascã torturilor din detenţie. Apoi amândoi au redescoperit, dupã eliberare, minunea vieţii, darul de nepreţuit al fiecãrei zile, bucuria întoarcerii acasã. Tata i-a fost alãturi în rãstimpul cât Nicolae Steinhardt a scris prima versiune a Jurnalului fericirii, începutã la Vãratec. Noi n-am ştiut nimic concret despre subiectul cãrţii, doar odatã tata ne-a spus mamei şi mie cã prietenul nostru compune ceva extraordinar care îi va rãzbuna pe martirii închisorilor. Apoi şi tata ar fi vrut sã se retragã la o mânãstire, dacã nu ne avea pe noi. Nicolae Steinhardt a fãcut-o în locul lui. Şi unul şi altul au suit treptele spiritualizãrii, pãstrând în suflete profunzimea unei prietenii dãinuitoare.

În închisoare i s-a propus tatălui dumneavoastră să semneze un pact cu Securitatea, pe care l-a refuzat. Ați știut despre acest episod sau ați aflat abia după 1990, din dosarul de la CNSAS?

Nu am ştiut decât dupã ce am consultat dosarul tatãlui meu de la CNSAS, în 2004. Atunci am citit o notã în care se specifica faptul cã Dinu Pillat, la eliberarea din detenţie, chemat sã semneze un pact de colaborare cu Securitatea, a declarat cã el Îl are ca unic stãpân pe Dumnezeu şi cã nu poate sluji pe nimeni altcineva.

Reîntâlnirea cu tatăl dumneavoastră, după eliberarea sa din închisoare, cum v-a rămas în minte? Era iunie 1964, la mănăstirea Văratec.

Era foarte schimbat, mai ales în ochii lui, atât de calzi şi blânzi, am vãzut atunci, ca printr-un hãu, iadul suferinţelor prin care trecuse. Era sãlbãticit de singurãtate, de umilinţe, de spiame. Vocea lui atât de melodioasã devenise asprã, rãguşitã, ca şi cum ar fi ţipat ore întregi de durere. La glezne avea urmele lanţurilor pe care le purtase în închisoare. Mã cutremur şi acum când îmi aduc aminte. Treptat însã, iubirea cu care a fost înconjurat de noi şi de toatã familia l-a îmblânzit şi glasul lui şi-a recãpãtat catifelarea, iar ochii lui s-au reumplut de razle bunãtãţii.

Miorcanii pillatieni sunt o rană vie în sufletul dumneavoastră, ați afirmat; și-au bătut joc de conac și de amintirea familiei Pillat și comuniștii, care l-au consficat și l-au distrus, și, după 1990, autoritățile care nu au făcut nimic pentru a-l reabilita, ba mai mult l-au lăsat să ajungă ruină. L-ați donat apoi Mitropoliei Moldovei. În ce stare este acum?

Conacul este într-o continuã deteriorare şi tare mã tem cã în lipsa unor demersuri mai ferme ale comunitãţii din Miorcani şi ale intelectualitãţii botoşãnene, precum şi ale Patriarhiei, praful şi pulberea se vor alege de acea donaţie. Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei nu a fãcut mai nimic pânã acum pentru salvarea locului.

Totuși, de ce nu aţi cerut retrocedarea conacului după 1990? De ce nu ați solicitat retrocedarea vilelor din Predeal, proprietăți ale familiei Pillat și familiei Ene-Filipescu, a vila istorică din București în care locuiați când a fost arestat Dinu Pillat, și ele confiscate de comunişti? Mai există?

Nu am avut mijloacele materiale sã intrãm în procese pentru retrocedarea conacului de la Miorcani ori a vilei familiei Pillat de la Predeal şi nici posibilitãţile financiare de a le recondiţiona. Doar cele douã vile Pillat din Bucureşti şi vila Popas din Predeal, construitã de bunicul meu matern, Gheorghe Ene Filipescu au fost recuperate prin proces dupã 1996. Primele douã, aflate într-o avansatã stare de degradare, au fost vândute unor firme şi, cu banii obţinuţi, mama mea a putut repara vila tatãlui ei de la Predeal, având grijã ca cele patru apartamente sã revinã familiilor noastre.

Experienţa închisorii i l-a adus tatălui meu pe Dumnezeu, l-a învăţat ce este cu adevărat libertatea şi ce este iubirea. Acea iubire care nu mai ţine de limitele noastre fizice, care e ca o desfacere a sufletului şi care poate face nevăzutul să fie văzut”, spuneaţi într-un interviu. Dumneavoastră când aţi avut revelaţia descoperirii Lui?

Eu nu L-am descoperit pe Dumnezeu deoarece am crescut de mic copil cu El. Prin ce-mi spunea tata, şi mai ales prin exemplul propriei lui bunãtãţi sufleteşti, mi L-a adus aproape de foarte timpuriu. Apoi, cum mama, ca istoric de artã, studia pictura religioasã din bisericile noastre de tradiţie bizantinã, mã lua adesea cu ea la sfintele lãcaşuri din jurul Bucureştiului. Înãuntru ca şi în pridvoare nu mã mai sãturam sã contemplu frumuseţea hieraticã a reprezentãrilor care îmi umpleau de tainã rostul vieţii. În Dumnezeu sunt totdeauna acasã.

( dialog apărut pe platformele „ Puterea a cincea” şi „ Timpolis” )

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *