Al doilea roman al lui Eowyn Ivey, „Spre marginea luminoasă a lumii”, o să apară în curând la Editura Polirom. Romanul de debut al acestei autoare, „Copila de zăpadă”, apărut în 2012 și în original, și în traducerea românească, a fost bestseller internațional, finalist la Premiul Pulitzer la secțiunea de ficțiune, a obținut UK National Book Award – „International Author of the Year” și a fost o mare bucurie și pentru cititorii din România, aflându-se deja la a treia ediție. „Spre marginea luminoasă a lumii” a apărut în august 2016, iar traducerea în limba română va fi publicată în această toamnă. O poveste fermecătoare care se desfășoară în Alaska, pe la 1885, țesută de această dată din scrisori și însemnări de jurnal, decupaje din cărți și ziare, fotografii. Iată un fragment în avanpremieră.
Un bărbat fantomatic stătea în fața ușii. Înalt, pricăjit, atât de slab încât abia se ținea pe picioare, sprijinit în pușcă exact ca într-o cârjă. Boyd avea obrajii așa de trași și ochii așa de adânciți, încât fața îi părea un craniu. Când ne-a condus înăuntru, ne-a arătat multele găuri strânse de la curea.
— Bănuiesc c-a fost o nebunie să cred că ne-ai putea aștepta cu cina? a întrebat Tillman.
Boyd a arătat spre rafturile și oalele goale.
— Mă duc s-aduc haleala, a zis Tillman.
Pruitt a zis că sparge vreascuri ca să facă focul în sobă.
Boyd nu părea să știe cum să se poarte și ce să facă în prezența noastră. Zâmbea larg, se uita lung. Se apuca iar & iar de brațul lui Samuelson.
— Măiculiță, Doamne, n-am mai fost niciodată așa de fericit să te văd.
— De ce naiba n-ai mai tras încă un foc? Ne-ar fi ajutat să te găsim.
Lui Boyd i se terminase praful de pușcă. Păstrase ultima porție în caz că se ivea ajutor & trebuia să dea alarma și să indice unde se află.
— Sau în caz că nu mai venea niciodată ajutor, a adăugat.
Samuelson a întrebat de ce nu a coborât în aval înainte. Răspunsul lui Boyd a fost greu de descifrat.
— Ea nu voia să plece. Zicea că deja a coborât prea mult din munți.
Întrebat despre cine vorbea, Boyd a spus că avea o soție și că din cauză nu avuseseră preot, sunt căsătoriți în fața lui Dumnezeu.
— Nu mi-aș părăsi niciodată soția, a zis.
Samuelson s-a agitat, a vrut să știe despre cine vorbea. Eu am propus să îi dăm omului de mâncare, fiindcă e posibil să aibă judecata umbrită de foame.
Coliba e încălzită de soba cu lemne. Ne-am pus ghetele, șosetele, lenjeria de lână la uscat pe o bârnă. Tillman gătește șuncă & orez, într-un gest de bunătate: împărțim ultima bucată de carne. Afară, indienii și-au construit un adăpost lângă un molid & își gătesc separat acolo, sub copac.
După ce mâncăm, sunt curios să aflu cum și-a întâlnit Boyd aleasa.
Mă voi strădui să surprind cât mai bine povestea lui Boyd.
Susține că era cea mai frumoasă femeie din câte a văzut vreodată. Era la vânătoare de cocoși polari pe dealurile din spatele colibei când a zărit-o prima oară.
— Era ceață, greu de distins ceva, așa că am crezut că mi se pare. Plutea peste pietre ca un înger. Am strigat la ea, dar n-a dat vreun semn că mă aude. Înainte să ajung la ea, dispăruse.
Boyd s-a tot întors pe coasta aceea, sperând să o vadă. Avea de gând să o caute la nesfârșit, dacă trebuia. Era îndrăgostit până peste urechi, ca un urs rănit, zice el. În sfârșit, într-o zi a văzut-o prin ceață. S-a apropiat de el cu blândețe, ca să n-o sperie.
Ea nu vorbea engleză, dar puteau comunica prin gesturi & cu crâmpeiele de midnooski pe care le știa el. În următoarele săptămâni, s-au întâlnit zi de zi sus pe coastă. Boyd aducea pemican și mâncau împreună. Stăteau și se uitau cum plutește ceața peste dealuri.
— Nu mă săturam de ea, zice Boyd. Era ca un firicel subțire de apă rece care picură de pe un versant și din care vrei să bei & să tot bei, dar nu reușești să iei decât o sorbitură. Am implorat-o să vină cu mine acasă. Dar ea tot pleca. I-am spus verde-n față: dacă nu mă iubești, zi-mi și gata. O să te las în pace. Ea a zis că nu e asta. A zis că îi plăcea de mine și că tocmai de asta nu trebuia să vină. Nu înțelegeam nimic.
În timp ce povestea, Boyd a mâncat trei porții de supă, apoi a fumat o pipă cu un pic de tutun de la Samuelson. Bănuiesc că abia după câteva mese o să se mai întremeze.
— I-am dăruit o pereche de mănuși cu un deget din piele de castor făcute de mine, a continuat Boyd. I-am spus că în coliba mea o să-i fie cald & uscat. Nu voiam decât să-i văd chipul în fiecare dimineață la trezire. În cele din urmă, am reușit s-o conving. Într-o zi, a venit cu mine aici.
Pentru o vreme, Boyd s-a uitat în gol, cu ochii scânteind. Nu mai văzuse nicicând o asemenea ceață, ne-a zis. S-a pogorât în noaptea aceea & de atunci nu se mai ridicase.
Proviziile aproape că i se terminaseră, fiindcă plănuise să plece înainte de sosirea primăverii. Se putea baza pe priceperea sa la vânătoare. În timpul iernii mâncase iepuri, porci spinoși, câte-un elan din când în când. Dar cu ceața asta, nu vedea nici la cincisprezece centimetri în fața nasului, ca să vâneze.
— Ea spunea: „ți-am zis, ți-am zis că nu trebuie să vin”. În curând am ajuns să flămânzim, așa că trăgeam de orice nimic găseam. Fierbeam curelușele din piele netăbăcită de elan, încercam să le roadem. Dormeam prea mult, nu găseam nici măcar atâta putere cât să facem focul în sobă. Mi-am dat seama că urma să murim unul în brațele celuilalt.
Fragment din romanul „Spre marginea luminoasă a lumii”, de Eowyn Ivey, în pregătire la Editura Polirom (traducere de Veronica D. Niculescu)
