După o săptămână cu nopți de lună plină (nu pline!), mi se pare de mare actualitate citirea știrii ciudate despre boala somnului de care suferă un procent al populației dintr-o regiune a Kazahstanului. Se pare că, din motive medicale și/sau spirituale necunoscute, oamenii locului sunt cuprinși de o ciudată comă, din care unii nu se mai trezesc niciodată[1]. Nu știm unde s-au gândit Frații Grimm sau Charles Perrault că ar fi putut adormi Frumoasa lor din basm, dar afacerea ciudată din satul Kalchik, la gurile râului Ural, pare o adaptare mai de actualitate a poveștii populare decât ecranizarea în 3D cu Angelina Jolie în rolul ursitoarei malefice, ieșită anul trecut din mâinile cineaștilor hollywoodieni. În filmul de adormit copiii, tânăra prințesă este trezită din somnul cel de moarte de un sărut al dragostei, însă implicațiile erotice heterosexuale sunt aruncate cât colo, prințul fiind un mare nătărău și nicidecum un deșteptător de domnițe. Pupicul vine de la însăși vrăjitoarea cea rea, convertită în nașă devotată, iar adolescenții fani ai soției lui Brad Pitt pot reține cu încredere, în chip de morală, faptul că bărbații nu fac nici două parale (prințului neîndemânatic i se alătură un alt anti-erou, tatăl maniaco-depresiv și regele-bunic, hapsân din cale-afară).
Dar nu despre Maleficent 3D m-am gândit că ar fi interesant să vorbim à propos de somnul urmașilor lui Ginghis Han. La urma urmei, nici germanii, nici francezii inventatori ai basmului cu fusul, nici americanii care au dat-o pe frumoasă marelui ecran, nu se remarcă tocmai ca cei mai adormiți dintre pământeni. Cu regret recunosc aici că puținele cunoștințe pe care le am despre folclorul kazah nu mă îndreptățesc să extind afirmația de mai sus și pe continentul asiatic, dar am analizat cu mare atenție imnul țării de la răsărit de Rusia, în speranța aflării acolo a unui îndemn mobilizator pe măsura pățaniilor sătenilor din Kalchik. În versurile cântecului, însă, mare surpriză! Șoimul se înalță spre culmile cerului, mamele sunt onorate, armonia și înțelegerea sunt virtuți supreme. Nicăieri nu sună goarna în beneficiul adormiților care, potrivit articolului din Adevărul, sunt din ce în ce mai numeroși. Mă întorc la părinții frumoasei adormite. Nici în țara fraților Grimm nu se dă deșteptarea. Cei care intonează imnul național la Berlin stau frățește umăr la umăr, oferind lumii ce au ei mai bun: femei, loialitate, vin și muzică. La francezii lui Perrault curge ceva mai mult sânge, lucru la care se putea oricine aștepta, având în vedere ce a ieșit din Revoluția de la 1789. În rest, nici în Marseieză n-aș putea spune că doarme cineva în picioare; mai degrabă – și dă-i, și luptă. De la Hollywood-ul Angelinei Jolie, se intonează mobilizator (în parafrază): O, spune, vezi tu, în lumina zorilor, ceea ce salutăm cu mândrie, drapelul ale cărui dungi și stele fluturau elegant deasupra meterezelor, în toiul luptei? Pesemne că lui Francis Scott Key, autorul versurilor despre drapelul înstelat, nu i s-a părut mai eficient să țipe, cu voce pițigăiată, Wake up!, pentru a-i inspira pe stimații concetățeni.
Basmele românești se frământă prea puțin pentru fecioare adormite, fie ele drăgălașe sau slute. Pe de-altă parte, multe dintre ele ne îndeamnă să reflectăm pe marginea culmii hoției – să te fure somnul… Nu un blestem adoarme voinici și eroi, ci propria lor fire, ceea ce întotdeauna se dovedește a avea un efect devastator. În Povestea porcului, Făt-Frumos, varianta românească a lui Samson cel ațipit, se lasă vizitat de Moș Ene, deși, cu simțurile adormite, nu poate combate inițiativa prea puțin lăudabilă a consoartei, aceea de a-i arunca pe foc pielea de porc în care se înveșmântează în timpul zilei. Ca să-și ispășească vina personală de a fi dormit, precum și păcatul curiozității soaței, Fătul rămas fără deghizarea porcină se retrage la Mănăstirea de Tămâie. Prâslea cel voinic, într-un alt basm autohton celebru, reușește ce n-au izbândit frații mai mari care, adormiți la pândă, nu dovedesc hoții merelor de aur și pierd stima tatălui-împărat. Mezinul alege vigilența, cu ajutorul a două țăpușe de lemn. După cum spune povestea, cum veni seara, Prâslea se duse, îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. O metodă foarte eficientă, pentru că, astfel, Prâslea va fi singurul dintre frați care va putea duce împăratului, dimineața, merele de aur pe o tipsie.
Pilda somnului și interdicția acestuia, reprezentate cu vârf și îndesat în basmele românilor, își găsește ecou în imnul național. Pe site-ul clopoțel.ro, care ajută părintește orice elev dornic să deslușească tainele poeziei și prozei românești, cititorul este pus în fața următoarei constatări precise: titlul poemului semnat de Andrei Mureșanu este construit din verbul a se deștepta la imperativ, urmat de substantivul român în cazul vocativ, cu valoare de sinecdocă, deoarece, prin român, poetul înțelege întreaga națiune. Deșteptarea este solicitată în mod repetat și ultimativ. Ceea ce este foarte util, având în vedere că un sondaj condus recent în țara noastră[2] a scos la iveală faptul că 58% dintre români dorm prea puțin și, în timpul săptămânii, nu se pot trezi decât cu ajutorul unei alarme performante. Și asta, după ce somnul oricum le-a fost tulburat de coșmaruri dintre cele mai cumplite. E drept că, la vremea scrierii poemului, nu avea nimeni treabă nici cu stress-ul cotidian, nici cu ceasurile deșteptătoare. La fel de adevărat, însă, este că – din motive care au puține de-a face cu interpretarea grosieră de mai sus – mulți români cred că, în ziua de azi, Deșteaptă-te, române nu se mai potrivește cu modelele și idealurile majorității celor care, într-o logică ideală, ar trebui să se regăsească în imn. O spune, de exemplu, Andrei Pleșu[3], căruia i se pare că melodia are în ea ceva mai degrabă funebru decât mobilizator, iar cuvintele, plângăcioase și victimizante, seamănă – ce-i drept! – cu mintea românului de pe urmă, dar nu dau bine ca reclamă internațională. Tot mai cuviincioase ar fi niște steluțe colorate, niște urale entuziaste cu Trăiască!, sau, de barem, un îndemn la explorarea grădinii carpatine. Acum câteva luni, însă, cu ocazia alegerilor prezidențiale, imnul național a redevenit de actualitate. Părea, într-adevăr, că, după douăzeci și cinci de ani în care sloganul electoral a fost sughițul bahic al cetățeanului turmentat și întrebarea sa binevoitor-retorică, scularea românului, acum ori niciodată, va avea un efect imediat. Urmărim, în prezent, cu sufletul la gură, ce s-a întâmplat în urma acestei deșteptări. Ideal, pentru somnoroasele păsărele din codrii patriei, ar fi ca nația să fi trecut, din sala de reanimare a somnului tradițional românesc, în cheie minoră, înspre paradisul visului american, în cheie majoră.
[1] Adevărul, 17 decembrie 2014
[2] realitatea.net, 24 septembrie 2014
[3] Dilema veche, 22-28 septembrie 2011
