Demonismul romantic îşi află, în filmul din 1971 regizat de Michel Deville şi scris de Nina Companeez, una dintre cele mai tulburătoare efigii cinematografice. Secolul al XIX-lea, cel în care vocaţia de dandy are o nuanţă de catifelat decadentism, este reconstituit în această peliculă inundată de muzica de operă ce se revarsă fastuos, asemeni unui permanent contrapunct. Seducţia, moartea, pasiunile se unesc în acest poem în care se pot regăsi vocile lui Musset sau ale tânărului Hugo. În decorurile luxuuriante ale bordelurilor ornate oriental, junii corupţi ai Franţei anilor 1830 intâmpină plăcerile carnale cu indiferenţă sibarită.
Raphaël de Lorris, cel în care geniul melancolic şi introvertit al lui Maurice Ronet se întrupează, memorabil, evocă, prin obstinaţia cu care pariază şi înfruntă moartea, silueta sinucigaşului din “ Le feu follet”. Ca şi personajul lui Drieu la Rochelle din capodopera lui Louis Malle, Raphaël se află la un capăt al drumului: viaţa, cu toate tentaţiile ei, a încetat să mai aibă gust. Singura provocare care mai poate trezi energiiile acestui libertin este jocul cu moartea. Există, în adâncul acestei fiinţe atrase de viciu, un mecanism auto- destructiv, o înclinaţie spre damnare şi prăbuşire, o energie care nu se poate împlini decât în clipa în care se va produce propria sa dispariţie. Romantic, dandy şi destrăbălat, ignorând legile umane şi exilat în bolgia pe care şi-a zidit-o singur, Raphaël este mânat de un neastâmpăr bizar,marcat fiind de stigmatul nefericirii şi al singurătăţii.
În această istorie ce are ceva din paroxismul morbid al ficţiunilor lui Barbey D’ Aurevilly, Aurore ( o Françoise Fabian oscilând între glacialitate şi erotism dezlănţuit) descoperă, graţie întâlnirii cu Raphaël, adâncimile teribile şi incertitudinile iubirii. Răceala de madonă a văduvei ironice se topeşte sub suflul pasiunii care trece dincolo de suprafaţa respectabilităţii. Relaţia dintre cei doi este tragică, tumultoasă, dominată de un presentiment al morţii. Pentru Raphaël , Aurore este lumina la care sufletul lui blestemat nu mai poate ajunge. Pentru Aurore, Raphaël este energia ce sfărâmâ edificiul ce a înconjurat-o şi protejat-o, ca pe o cetate inexpugnabilă.
Schimbarea femeii inaccesibile în curtezana ce coboară în adâncuri de orgie este calea iubirii. Desfrâul la care consimte o poate apropia de libertin, de omul care a jurat să trăiască după propriul său cod, ignorând morala umanităţii comune. Dincolo de aristocraţie şi de eleganţa ei, dincolo de respectabilitatea asumată, ipocrit, se află un continent de senzualitate şi de rătăcire- acesta este continentul pe care cei doi îl locuiesc, uniţi prin devoranta lor pasiune.
Scenele din provincia franceză capătă, la Deville, un tragism de cronică stendhaliană. Acolo unde iubirea nu se poate împlini, triumfă moartea şi chinul etern.Aurore se abandonează, deliberat, monstrului cupid ce o curtează intens, cu tenacitate de paianjen. Îmbrătişarea Senatorului ( un Jean Vilar teribil în decrepitudinea lui amorală şi lubrică) este infernul pe care Aurore îl alege, în absenţa iubirii lui Raphaël.
Cât despre dandy–ul damnat, sfârşitul său are alura teatrală a morţii romatice. Urcat pe sârma suspendată deasupra pământului, cu acelaşi surâs ironic şi melancolic pe buzele sale, cu ochii spre cea pe care nu o va mai putea îmbrăţişa niciodată, el este împuşcat de tâlharul comandidat de el însuşi. Suicidul este ascuns de omor. Graniţa către lumea de dincolo este trecută în acest decor galant al sărbătorii de nuntă. Opera lui Michel Deville îşi atinge, în acest final teribil, culminaţia ei corală.