Să citim poveşti corecte politic de adormit copiii

Bunăoară, „Scufiţa Roşie”. În registru PC, „Scufiţa Roşie” e „ o tînără persoană”. Una care, într-o zi, rugată de mama ei, acceptă să ducă bunicuţei un coş „cu fructe proaspete şi apă minerală” – fructe eco, bunînţeles! „Tînara persoană” acceptă, deci, această sarcină, nu pentru că ar fi „o treabă de femeie”, ci, desigur, fiindcă în felul acesta, dînd curs unui gest generos, „îşi stimulează dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate”.

Scufiţa, pardon, „tînăra persoană” ia coşul şi intră în padure. Nu se teme de ceea ce spun unii oameni ca ar însemna această padure; nu ar avea cum, de vreme ce are „suficientă încredere în sine şi în sexualitatea ei crescîndă” şi nici nu e deloc dispusă să cedeze unor clişee de sorginte, poate, freudiană.

Intră în pădure şi dă, normal, peste lupul cel fioros şi viclean. Cînd e acostată de acest fioros & curios animal, „tînăra persoană” dezvăluie, cu încredere în sine, scopul şi durata vizitei în pădure: e în trecere, ducînd în mînă cîteva „snackuri sănătoase” pentru bunicuţa ei „care, cu siguranţă, este absolut capabilă să-şi poarte singură de grijă ca orice adult ajuns la maturitate”.

Cînd lupul îşi face datoria şi o anunţă pe Scufiţă – de fapt, ştiti dvs, „pe tînăra persoană” -, fetiţa care duce snack-urile sănătoase îl acuză, propmpt, pe acesta că emite o „remarcă sexistă extrem de jignitoare”. Întrucît lupul este, în aprecierea Scufiţei, un „marginal” – nu degeabă trăieşte singur, ascuns, aproape în izolare – întrucît remarca sa este, nu-i aşa, una a cuiva „proscris de societate”, remarca sexistă este de pus în paranteză. Şi atunci, normal, „tînăra persoană” merge mai departe!

La fel face şi lupul – merge mai departe, dar altfel decît Scufiţa. Pentru că un proscris, aceasta presupune şi un avantaj – anume, se poate mai uşor dezbăra de „clişeele înrobitoare, tributare modului de gîndire tipic occiental, liniar”. Prin urmare, găseşte o scurtătură. Ajune mai repede la casa bunicii, o haleşte – ceea ce este în perfect acord şi perfect valabil – deci, nici un comentariu în plus pe tema aceasta!!!! – cu statutul său de carnivor. Sătul şi dezinhibat, rupînd cu o întreagă tradiţie, care separă drastic masculinul de feminin, ia cămaşa de noapte a bunicuţei şi se bagă, val-vîrtej, în pat.

Acolo, în pat adică, la orizontală cum ar veni (ce concept demodat şi opusul acestuia – „verticala”! ) – îl găseşte tînăra persoană care s-a arătat, cu încredere mare în sine, dispusă să livreze cîteva snack-uri fără sodiu şi fără grăsime.

Urmează dialogul despre nas, gură, urechi – unul la finalul căruia, lupul, exasperat de viziunea critică a Scufiţei, îi răspunde – riscant pentru un „central”, dar perfect scuzabil pentru un marginal cum e el! – că  e mulţumit cu sine, de ceea ce este şi de cine este. Scurt pe doi! Şi dă să sară pe tînăra persoană – ca să o devoreze, în perfect acord cu sine, nu pentru altceva (deci, să nu suprainterpretăm!).

Faţă cu un asemenea gest, Scufiţa Roşie dă să ţipe; nu pentru că se teme, ci cumva din datorie, mai ales pentru că lupul  cel marginal „îi invadase spaţiul personal”. Se întîmplă însă că prin zonă nu trece un pădurar, ci un „tehnician de combustibil lemnos”. Dacă vi se pare că e totuna, atunci să avem pardon! Pădurar sună marginal, rasist! Prin urmare, prin zonă trece un „tehnician de combustil lemnos”. Unul care, intrigat de comportamentul neadecvat al lupului, dă să îl neutralizeze pe acesta. Doar că, spre supriza sa, Scuţia Roşia – tînara persoană, de fapt – are replica la ea şi îl pune imediat la punct de băgăreţul tehnician de combustil lemnos. E prea savuroasă ca să nu fie redată in extenso:

„Auzi, să dai buzna aici ca un om de Neanderthal, agitîndu-ţi arma şi lăsînd-o să te exprime! Exclamă Scufiţa. Obsedatule! Specimenule! Cum îndrăzneşti să presupui că o femeie nu e în stare să-şi regleze singură conturile cu lupul, fără a fi nevoie de intervenţia unui bărbat?!”

Cum se termină povestea? Se termină în aceeaşi notă PC. Nu e reproduc aici – puţină curiozitate în plus nu cred că strică.

povesti1

Mai sînt şi alte poveşti, scrise în acelaşi registru – ironic muşcător, dar inspirat de o din ce în ce mai evientă şi mai periculoasă realitate. Anume: dictatura corectitudinii politice. Cartea se numeşte „Poveşti corecte politic de adormit copiii”. E scrisă de James Finn Garner. A apărut şi în româneşte, în urmă cu un deceniu. Cred că ar fi cazul să o redescoperim. Poate că ar fi chair de reeditat în regim de urgenţă. Pentru că sîntem deja în situaţia în care ceea ce cîndva părea a fi amuzant, a ajuns să fie aproape de plîns şi să producă „realităţi” din ce în ce mai bizare. Aceste poveşti, scrise cu mult nerv şi stil, ne ajută să pricepem mai bine un mecanism care va continua, pentru multă vreme de acum înainte, să ne strice viitorul.

 

 

Un comentariu

  1. va fi relansata maine- 2 octombrie 2019- de catre Radu paraschivescu- la Editura…evident- Humanitas!
    Faina carte,
    am citit-o in prima editie in romana…
    Recomand!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *