Se poate trăi o viaţă normală, împăcată, fericită, într-o lume nebună, depresivă şi degradată? Unii spun că da.
Nu mă refer la întrebarea dacă poţi fi fericit când ceilalţi sunt nefericiţi, sau bogat între săraci. Mă refer la faptul că e tot mai evident că lumea în care trăim devine un fel de garaj de maşini stricate în care nimeni nu mai speră să facă vreodată curăţenie, o gaură fără fund pentru sufletul omenesc, un spital în care ne rănim unul pe altul pentru că nu avem niciodată timp să fim sănătoşi mai mulţi decât cei care suntem bolnavi. Şi se pune întrebarea dacă putem să trăim în mijlocul acestei lumi fără ca nebunia ei să ne deturneze complet atenţia de la ceea ce contează pentru noi ca persoane. Întrebarea e în parte morală (am eu dreptul?) dar ea devine mai ales psihologică şi de management personal: cum să fiu “în lume, dar nu risipit în lume”, ci “adunat strâns, adunat tot pentru mine şi pentru ceea ce dă sens vieţii mele”? Mai pe scurt, cum să fiu atent la mine iar viaţa din jur să nu îmi deturneze complet atenţia de la ce e important? Se poate crede că o să reuşesc să fac asta?
Ei bine o să comentez un pasaj dintr-o scrisoare a unui călugăr cistercian din Franţa care a murit în 1985 şi care e tot mai citit în ultimii ani, şi considerat probabil cel mai mare maestru de viaţă de rugăciune din ultimii 50 de ani în Franţa, Père Jerome. E o scrisoare pe care o scrie către un călugăr mai tânăr şi întrebarea, acolo, este posibilitatea de a trăi o viaţă benedictină, după mai ’68 şi după toate schimbările din ultimele decenii ale secolului XX, care s-au repercutat şi asupra ordinului cistercian.
Père Jerome pune problema aşa: ordinul cistercian are nişte sute de ani de viaţă şi deci de experienţă. Totuşi, citind istoria ordinului, se observă că generaţiile care erau deosebite, care urcau cu un nivel elanul şi descopereau ceva nou, erau mereu una, sau maxim două. După care urmau secole de viaţă din inerţie, fără o mişcare colectivă interesantă. Cei care trăiau în acele secole de inerţie aveau şansa lor, dar individuală. Observăm că viaţa, mai ales viaţa spirituală, continuă, reia elanul, dincolo de aceste hibernări de sute de ani. Şi, continuă Père Jerome, «dacă vă daţi seama că aţi nimerit într-unul din secolele nefericite, « jucaţi-vă şansa, care rămâne întreagă. Dar, să ştiţi că ea este personală, adică este de neînţeles de către unii, ba chiar poate e deranjantă pentru alţii ». « Mergeţi înainte, cu credinţă în Dumnezeu. Poate că o să aveţi şansa ghinionistului care reuşeşte datorită dificultăţilor. Sau şansa tipului izolat, care reuşeşte privind spre marii înţelepţi ai istoriei. Cu siguranţă veţi avea şansa omului cu inima plină de curaj, pe care nimic nu îl poate opri de la planul său. A fost singura şansă pe care au avut-o cei care, în tipuri de recesiune, nu au demisionat, şi au devenit prietenii lui Dumnezeu » (1)
Iată, deci, un tablou, din care e de reţinut pentru acest articol e ideea de „şansă care rămâne întreagă”. Exemplul lui Père Jerome, despre faptul că nu întotdeauna ne naştem într-o generaţie de pionieri şi descoperitori, pare diferit de problema mea cu criza de umanitate normală prin care trecem, dar dacă ne gândim bine e acelaşi lucru. Fie că e greu ca situaţie exterioară, fie că nu ai nici un mentor alături de tine de care să îţi agăţi interioaritatea, dificultatea e aceeaşi. Totul se rezumă cumva la tine, nu doar la ce faci ci şi la speranţa şi lumina pe care o aşezi singur între gesturile tale cotidiene şi orizontul ceţos al zilei şi al vietii.
Iar pasajul lui Père Jerome are interesant faptul că propune ideea că « şansa e intactă ». Şi are dreptate. Faptul că nu trăim în cea mai minunată generaţie care să ne inspire, sau că e criză şi toată lumea e obosită, nu distruge complet şansa mea de a trăi o viaţă care să merite. Asta dacă mă gândesc la scopul meu, la direcţia mea, şi nu mă uit obsesiv de jur împrejur, ca în basmele în care trebuie să treci printr-o pădure fără să te uiţi la ochii calului fermecat. Poţi să treci. Poţi să ajungi dincolo. Dar dacă te uiţi, rămâi stană de piatră.
Şansa, mai ales de a fi fericit şi împăcat cu alegerea ta în lucrurile esenţiale, este ceea ce este, adică o şansă… în mare parte dacă e jucată. Faptul că o joci defineşte o şansă. Şansa nu există în sine, ci doar pentru un om într-o situaţie dată.
Din tot pasajul citat conceptul de şansă mi se pare cea mai fericită alegere. Oricum, totul este o şansă. Adică, situaţia oricare ar fi ea se rezolvă prin implicare personală, perseverenţă, intuiţie, creativitate, şi drum lung. Şi atunci, dacă totul stă în acţiune, calculul pe care îl fac de pe marginea drumului, cum că decorul vieţii e trist, e un calcul complet neproductiv.
Iar apoi, şansa pe care o am disponibilă e destulă pentru mine si doar pentru mine. Asta e partea a doua a definiţiei şansei, până la urmă. E calculată în funcţie de mine şi de ce pot eu face, nu în funcţie de ceilalţi. Oricât de depresivă ar fi societatea în general sau tristă în general, nimeni nu a zis că trebuie să aduc eu optimism pentru restul societăţii. Până una alta, e destul dacă rezolv problema mea, a vieţii mele, şi dacă se poate rezolva asta.
Şi da, mecanismele de atac, acţiune, propulsare spre scop, bucurie a reuşitei, toate astea sunt încă disponibile pentru cine vrea să joace şansa vieţii lui, şi nu stă o viaţă întreagă să se uite la ce fac ceilalţi.
Lumea e rănită, bolnavă, dar şansa noastră rămâne intactă.
Iar puterea celorlalţi de a deveni sănătoşi va veni cel mai sigur şi mai durabil de la mărturia unor oameni care şi-au descoperit şi jucat şansa. Nu au demisionat de la datoria încă activă de a fi fericit, şi au devenit cele mai bune panouri luminoase pentru ceilalţi, sub cerul negru al oraşelor sufleteşti.
(1) Pere Jérôme, Saint Benoît de nouveau suivi, Ad Solem.
