Există oare – în afară de fascinaţia morbidă – vreun motiv pentru care am vrea să ştim care sunt primele o sută dintre cele mai mari masacre din istorie? Îmi vin în minte patru motive.
În primul rând, lucrurile care li se întâmplă multor oameni sunt, de obicei, mai importante decât cele care li se întâmplă doar câtorva. Dacă eu zac în pat cu gripă, nu-i pasă nimănui, dar, dacă o jumătate din oraş are gripă, e o situaţie de urgenţă medicală. Dacă-mi pierd slujba, e ghinionul meu; dacă mii de oameni îşi pierd slujba, economia se prăbuşeşte. Câteva omoruri pe săptămână sunt un lucru obişnuit într-un oraş mare; douăzeci de omoruri pe zi înseamnă război civil.
În al doilea rând, orice ai face cuiva, consecinţele pentru acea persoană nu vor fi la fel de mari ca atunci când o ucizi. Asta o afectează mai mult decât dacă o instruieşti, o jefuieşti, o vindeci, o angajezi, te căsătoreşti cu ea sau o arunci în închisoare – pentru simplul motiv că moartea este modificarea cu adevărat deplină şi ireversibilă pe care o putem pricinui. Un ucigaş poate să anuleze cu uşurinţă munca unui profesor sau medic, dar nici un profesor sau medic nu poate să anuleze lucrul săvârşit de un ucigaş.
Prin urmare, până la proba contrarie, masacrele alese de mine au avut un impact maxim asupra unui număr enorm de oameni. Fără prea multă discuţie, pot să etichetez aceste evenimente drept unele dintre cele mai importante din istorie.
Putem fi tentaţi să respingem impactul acestor evenimente ca fiind unul exclusiv negativ, dar aceasta e o distincţie artificială. Distrugerea şi creaţia sunt îngemănate. Căderea Imperiului Roman a deschis drumul Europei medievale. Cel de-al Doilea Război Mondial a creat Războiul Rece şi regimurile democratice din Germania, Italia şi Japonia. Războaiele napoleoniene au inspirat opere de Tolstoi, Ceaikovski şi Goya. Nu spun că, din punct de vedere moral, Uvertura 1812 a meritat cele o jumătate de milion de vieţi pierdute în campania din Rusia. Însă, dacă lăsăm faptele istorice să vorbească, trebuie să admitem că fără sclavie n-ar fi fost jazz, gospel sau rock-and-roll şi că pruncii care au venit pe lume în explozia postbelică a natalităţii din anii 1946–1964 îşi datorează existenţa celui de-al Doilea Război Mondial.
Matthew White
Marea carte a inumanității
O istorie a ororilor în 100 de episoade
Traducere de Dana Ligia Ilin
Humanitas, 2015
Al treilea motiv se referă la faptul că uităm uneori impactul evenimentelor istorice asupra omului. Da, aceste lucruri s-au petrecut demult, şi până acum toţi acei oameni ar fi fost morţi oricum, dar vine un moment în care trebuie să înţelegem că ciocnirea dintre culturi a făcut mai mult decât să amestece felurile de mâncare, vocabularele şi stilurile arhitecturale. A pricinuit şi multă suferinţă personală.
Cel de-al patrulea motiv, şi cu siguranţă cel mai practic, de a număra morţii ţine de evaluarea riscurilor şi soluţionarea problemelor. Dacă studiem istoria pentru a nu mai repeta greşelile din trecut, trebuie să ştim care au fost acele greşeli, iar aici se includ toate greşelile, nu doar cele care sprijină ideile preferate de o tabără sau alta. Problema violenţei umane e uşor de rezolvat dacă ne concentrăm doar pe cele şapte masacre care ne susţin punctul de vedere, însă o listă cu o sută de atrocităţi pune mai multe probleme. Orice teorie cuprinzătoare despre violenţa umană trebuie să explice cele mai multe dintre masacrele de pe această listă, altminteri ea ar trebui revizuită. De fapt, data viitoare când o persoană va afirma că înţelege cauza violenţei umane sau cunoaşte soluţia ei, veţi putea deschide la nimereală această carte şi probabil că veţi găsi numaidecât un eveniment care nu este explicat de teoria respectivă.
