Am urmărit cu câteva zile în urmă, la „Adevărul Live” -via Internet- interesantul interviu cu Ioana Pârvulescu şi Vlad Zografi despre cartea „Şi eu am trăit în Comunism”, recent apărută la editura Humanitas. În aşteptarea lecturii, m-am hotărât să povestesc şi eu mici întâmplări trăite de mine la sfârşitul anilor ’70.
Locuiam în Bucureşti, într-un bloc vechi, la etajul doi, care corespundea etajului patru al noului bloc de vizavi. Apa nu curgea decât noaptea, într-un firicel şi tatăl meu strângea apă în cada de la baie, care era tot timpul plină. La bucătărie foloseam apă dintr-o căldare care era pe jos, lângă maşina de gătit, acoperită cu un capac. Blocul avea lift, dar la cutremurul din ’77 se defectase şi nu s-a mai reparat, drept care căldarea, umplută la cişmeaua din curtea blocului, era urcată cu greu pe scări, de câteva ori pe zi.
Fiul avea sub doi ani şi îi plăcea să mă „ajute” la bucătărie. Într-o zi, când am hotărât să fac un chec, i-am pus pe scaunul de la bucătărie -masa lui de lucru – un castronel cu făină ca să „facă şi el” un chec.
Ne-am apucat de lucru. A vrut neapărat să-i pun şorţ şi băsmăluţă pe cap, ca să fie ca mine. În timp ce eu învârteam la aluat, îi explicam cum voi pune cacao, voi unge tava, etc. El îmi tot cerea mai multă făină şi, ca să scap de insistenţele lui, i-am umplut cu făină un castron întreg. Am uns tava, am aprins cuptorul şi, când să pun tava în cuptor, văd că de pe căldarea cu apă dispăruse capacul şi că toată făina din castronul puştiului aterizase în apa din căldare. Iar el părea mândru de „cantitatea industrială” de „aluat de chec” din căldare.
Catastrofa era deja fǎcutǎ, inutil să mai zic ceva! A urmat, imediat, operaţia de „recuperare a apei”. Am reuşit, chimistă fiind, să separ cumva făina de apă şi am turnat apa din căldare în cadă, pentru scopuri nealimentare, am dus jos căldarea, am spălat-o bine şi am reumplut-o cu apă curată. Sigur că, după întâmplarea azta, am instalat un sistem de „prevenire” a scoaterii capacului de pe găleată, bazat pe o complicată ataşare cu o sfoară a capacului de căldare. Cu timpul, totuşi, am renunţat la sistemul securitar, a fost mai uşor să-l facem pe băiat să înţeleagă că apa din căldare e mai bună la gust fără făină în ea!
Am trăit din plin criza de alimente, ca şi frigul din interioare. Predam chimia la un liceu şi, în laborator, ca să ne încălzim, aprindeam becurile Bunsen (când erau gaze), dar le stingeam repede, ca să nu ne sufocăm. Stăteam în clasă cu paltoane şi mănuşi. Din când în când, în mijlocul orei, intra în clasă elevul „ofiţer de serviciu pe şcoală” şi-mi şoptea la ureche „se dă unt” (era o alimentară la 5 minute de şcoală). Bineînţeles că toate cadrele didactice anunţate de devotatul „ofiţer de serviciu” îşi trimiteau un elev să le ia câte un pachet de unt (sau de ce se mai „dădea”). În pauza următoare, în cancelarie începeau între profesori aranjamente de „troc”: „îţi dau un pachet de unt, mi-aduci mâine hârtie higienică?”…etc.
Aşa cum spunea şi d-l Vlad Zografi în interviul de la „Adevărul Live”, cei care nu au trăit aceste lucruri nu şi le pot imagina. Când am vizitat o prietenă în Germania, lăsând acasă soţul şi copilul de un an drept garanţie că mă întorc şi când i-am spus prietenei că nu mâncasem şuncă de ani de zile, nu-i venea să creadă. Iar când am văzut lapte la magazin şi am insistat să cumpăram imediat, că se va termina, deşi ea a încercat să mă liniştească, n-a scăpat de gura mea până nu a cumpărat pe loc o sticlă. Îşi aminteşte şi acuma, după atâţia ani, cât de impresionată a fost de felul în care reacţionam.
Felicit din toată inima iniţiativa Ioanei Pârvulescu de a edita această carte. Sunt sigură că, la lectură, mă voi identifica cu povestitorii care au fost, ca şi mine, martori ai unei epoci greu de uitat!
