Cel mai frumos sentiment din lume e sentimentul că lucrurile tocmai sunt pe cale să se întâmple… cu adevărat. Şi că până în acest moment lucrurile au fost doar suportate, aduse de timp în viaţa ta, la grămadă, aşa cum marea aduce tot felul de lucruri la mal, dar nu aduce scoica specială pe care o cauţi de ani de zile.
De regulă, acest sentiment de „realizare” apare când te îndrăgosteşti. Ieşi din fluxul de oameni care merg toţi în aceeaşi direcţie de ani de zile, coteşti brusc, te tragi la o terasă, pe o bancă sau sus în parcul de deasupra oraşului şi acolo îţi refaci complet viaţa, pe acea bancă, cu acel pachet de ţigări – care e diferit de toate pachetele de ţigări pe care le-ai fumat până atunci. Timpul se opreşte, ca la trecerea poporului ales prin Marea Roşie, trecutul şi viitorul se opresc şi se înclină în jurul tău şi al iubitei tale. În acel moment, eşti mai tare decât timpul oamenilor , iar timpul recunoaşte asta.
Ceea ce se întâmplă atunci când te îndrăgosteşti se poate repeta, sau ar trebui să se repete, atunci cand îţi găseşti povestea adevărată, drumul corect pe care l-ai trasat mergând sincer în mijlocul oamenilor și uneori chiar dincolo de ei.
Oamenii vorbesc azi despre povestea personală: e bine, dar nu e destul. Povestea, oricât de frumos împachetată, e doar “ce ai făcut”, ce a fost, atât. Sau, se mai vorbeşte de un story, ceva parţial inventat, şi uneori foarte reuşit. Dar tot nu e destul.
Ce e interesant în acest sentiment de care spuneam, că lucrurile sunt pe cale se să întâmple, e sentimentul de departajare: pe de o parte lucrurile care se văd, se ştiu, sunt previzibile sau sunt date de la mama natură, iar pe de altă parte sunt lucrurile care ti s-au întamplat ţie, modul unic în care evenimentele şi intâlnirile şi reacţiile au dat un aluat nevăzut de nimeni din care a ieşit, la un moment dat, o formă anume – povestea ta adevărată. Rolul tău adevărat, unic, aşteptat de timp pentru a se derula acum, nu mai târziu, nu mai devreme.
Sunt foarte multe semnale interioare care dau verdele crud şi prospeţimea acestui sentiment că descoperi povestea ta adevărată, dar ele sunt doar un fel de prevestire: dimineţile de plecare în excursie, îndrăgostirea de care vorbeam, locurile speciale pe vârful muntelui sau de la marginea mării. Toate astea sunt imagini, doar, pregătiri, prevestiri, ale sentimentului care va apărea la un moment dat – acela că există sub stele o poveste adevărată a ta – mai mult decât simplul fapt că „ai o poveste”.
Dacă ai o poveste, ea poate fi şi tristă, sau cu eşecuri. Dar, faptul că „ai povestea ta” între toate astea, e mereu ceva nou, ceva interesant, ceva de-a dreptul extraordinar. O minune. Adică, pe lângă faptul că ai o poveste, important e sentimentul ca ai descoperit o poveste, ca ţi-ai facut loc în lume sau ai descoperit un loc în lume la capătul unui parcurs pe care nimeni altcineva nu putea să îl facă. Şi la capătul căruia s-ar fi putut să nu fie nimic.
E un sentiment la fel de puternic ca şi copilăria, dar ca un fel de invers al căutării copilăriei. Ce era frumos in copilărie era faptul că ştiam locurile, eram obişnuiti cu ele, dar şi faptul că lucrurile tocmai începeau şi doar asta făceau, începeau. Apoi, luptăm, căutăm, şi mereu vrem să revenim la copilărie ca la un loc unde lucrurile trebuiau doar să fie lăsate să curgă pentru ca să înceapă, cu puritate, cu simplitate, cu limpezime. Lucrurile veneau de la sine.
Ei bine, a descoperi povestea ta adevărată este a doua copilarie, cea adevărată, cea în care lucrurile nu vin de la sine, ci „au ajuns la sine”. Ca o mare care şi-a atins tărmul.
E copilăria care nu se va termina niciodată şi care nu poate începe decât după ce totul a fost aparent pierdut. După ce ai căutat modele, exemple, mentori, ajutoare, sfaturi şi direcţii de viaţă, vine un moment in care îti dai seama că nimeni nu te poate ajuta să te „numeşti”, nu te poate ajuta să dai nota finală a melodiei pe care o exersezi de ani de zile. E ucigător sentimentul că nu ai in ce directie să te uiți, nici în dreapta nici în stânga, dar numai aşa abandonăm comparaţiile şi nevoia de confirmare. E ucigător sentimentul, şi totodată e ca o naştere noul sentiment că… a rămas să te bazezi doar pe tine însuti.
Poate că doar aşa privim pentru prima dată în sus, ne ridicăm ochii spre cer. Dar, a privi în sus înseamnă în acelaşi timp a privi în adâncul inimii, acolo unde fiecare suntem inconfundabili şi „nenumiţi” de către nimeni, acolo unde aşteptăm un nume care să ne salveze efortul de până acum al vieţii, şi totodată înseamnă a privi în depărtare drumul pe care l-am facut deja, pentru a aduna paşii făcuţi într-o poveste adevărată, cu un nume real. Nu una inventată, de către alţii sau de către noi, ci povestea adevărată. Cea reală. Cea care ne aștepta, de la început, aștepta să o descoperim.
Sentimentul ucigător că nu te mai uiţi în jur eliberează instinctul şi toate reflexele de a merge” din instinct”, la fel ca acel chinez care închide ochii şi ridică un picior – mergi, într-un fel orbeşte, dar de fapt mergi de abia acum pe drumul tău. Un drum pe care nu l-ai fi descoperit dacă nu renunţai să te uiti in jur la drumurile celorlalţi.
Iar sentimentul de rouă a dimineții pe care il ai când descoperi povestea ta adevărată, explică de ce ai pierdut acest sentiment ani şi ani de zile, după prima copilărie: pentru că orice făceai totul era încă fals, duplicitar într-un fel sau altul. Tot ce făceai era mult prea împovărat cu tot ce ştiai despre ceilalți, despre lume, cu tot ce credeai că trebuie să ştii despre tine.
Dar atunci când ajungi să-ţi înţelegi drumul, te eliberezi de povara lui.
La fel ca acel câmp unde legenda spune că a fost descoperit mormântul Apostolului Iacob, Santiago, şi care a devenit câmpul stelei, Campus Stellae, Compostela, sub o stea. Sau, la fel ca magii din Biblie, care s-au bucurat când au văzut steaua „cu bucurie mare”. Suntem, toţi, prizonierii unui drum fără nume, şi ne eliberăm de oboseala apăsătoare a lipsei de nume atunci când aflăm, de fapt când înţelegem, sub steaua destinaţiei, numele nostru ascuns de pelerin.
Din acel moment, chiar şi magii s-au întors pe alt drum: din acel moment nu mai contează drumurile, ci povestea. Din acel moment am înţeles propria noastră poveste, iar o astfel de înţelegere e mai mult decât o bancă cu iubita in liceu: e o banca cu tine însuţi, ridicată peste agitaţia oraşului fără sfârşit al vieţii, de unde de acum domini trecutul şi viitorul. Le fructifici, cu orice zi ce trece. Povestea ta adevărată, mai luminoasă decât cerul întreg, e steaua aprinsă a sufletului care a prins un chip si care așterne sens, de-acum, peste tot ce se întâmplă pe pământul obositor al zilei.
