Din Ciclul “Dialogul ca pretext”
– Când am citit “Feţele tăcerii” mi s-a părut că am descoperit america, suflu’ ăla nou căpăta puteri incredibile, ziceam eu, ce “Francesca”, ce “Galeria cu viţă sălbatică” (ori poate “de”) şi nu-mi mai aduc aminte ce altele, toate subţiri în comparaţie cu intensitatea adevărului pe care Buzura îşi aşezase edificiul, nu?
– Dacă zici!
– Cum adică, dacă zic?
– Păi da! Că dacă-mi aduc aminte bine nu te-a ţinut mult surpriza aia admirativă, vreau să zic.
– Sigur că nu. Explorările ideologice mimează istoria, trec pe lângă literatură şi stau la porţile artei ca viţelul la poarta nouă. Îţi poţi imagina ce cacealma implică.
– Cacealma, pentru cine?
– Pentru toată lumea, dacă-mi dai voie.
– Nu înţeleg.
– Nu înţelegi! Sigur că înţelegi, dar nu-ţi place.
– Ce să-mi placă? Am stat în tăcerea aia a noastră fără niciun efort sau cel puţin aşa părea, fără efort, ne-am complăcut, cum ziceam în şedinţele de muştruluială profesională şi mai ales politică. Şi ce-i mai trist, este că nici acum, recapitulative, nu trebăluim în tăcerea aia pe care am traversat-o, n-o scuturăm de “misterele” muţeniei ei, aşa ca să priceapă tot omul absurdul adevărului învăluit, sufocat de tăceri.
– Vezi ca ştii?
– Şi dacă ştiu, ce?
– Chiar! În fond, ştii ce mă intrigă pe mine? Indiferent de subiectul discuţiei alunecăm în politic, termenul de referinţă trebuie să aibe ecou politic, explorăm cu o curiozitate aproape bolnavă posibilităţile politice de interpretare…
– Trăim într-o lume politică, dacă-mi dai voie – şi, pe urmă, romanul lui Buzura e politic.
– Sigur, dar nu despre el ne-am propus noi să vorbim, nu? Voiam să discutăm despre tăcere, aşa ca termen de interpretare, de atitudine, poate filozofic, deşi ar fi prea pretenţios pentru o discuţie ocazională, dar zic, tăcere ca moment în existenţă şi, de fapt, tăcere ca linişte, dacă mă gândesc bine.
– Tăcere ca linişte? Glumeşti!
– E un fel de linişte, dacă eşti atent…muţenia tăcerii poate sugera calmul, aşezarea în matcă, o anumită disciplinare a vieţii, aşa ca o artificială interferare în firesc, normalul e disimulat, disimulant, alunecos.
– Asta ar fi ceva! Un fel de “face-lift” în tăcerile lumii, zici, dar asta n-ar fi decât o înscriere pe traiectoria dubioasă a relativului, ascunzând astfel milionul de întrebări în care ne învăluim şi din care nu putem ieşi indiferent de efort, ambiţie, posibilităţi, ce mai, nu suntem capabili să ne descurcăm într-un labirint de nesiguranţă şi singura consolare este că nimeni n-a ieşit elucidat, clarificat, complexitatea tăceriilor cu care viaţa ne înconjoară ne depăşeşte, de departe.
– Vorbe! Un fel de scuză universală ridică tăcerea la rangul de interpretare filozofică a lumii. Retragere fără torţe, bătălie pierdută din start, asta ar cam fi, limitare interpretativă a ceea ce ar trebui să fie expunere clară, fără fasoane.
Nud!
Aşa în toată cruzimea adevărului din care e alcătuit, nu tocmai arătos dar convingător, stenic!
– Fără să dăm fuga la traducerile limitate de ideologii nu ne putem descurca? Mie îmi place tăcerea aşa parşivă cum e, adică nu-mi place, mă intrigă, ea există şi ca orice faţetă a existenţei de care suntem conştienţi ne intrigă, ne joacă feste, ne provoacă, ne acceptă şi ne respinge, se joacă, de fapt, cu inconştienţa noastră, pentru că ceea ce suntem este marele cântec al tăcerii şi noi habar n-avem, singurul merit pe care ni-l putem atribui este acela că ne străduim, ne chinuim chiar să înţelegem. E şi ăsta un merit, nu?’
– Nu ştiu. Aluneci în abstract, ca totdeauna, filozofezi, ca să mă exprim vulgar, degeaba. Singură zici, suntem limitaţi, îngrădiţi şi atunci superficiali. Stăm în afară şi dacă ne apropiem orbecăim…
– Asta e! Ai pus punctul pe i. Dar nu pot să spun că nu-mi place orbecăiala asta. Trebuie! Ne defineşte, suntem curioşi până la absurd, ne băgăm nasul în toate cu sau fără folos, dar ni-l băgăm, ne place sau nu mirosul curiozităţii, noi îi dăm înainte şi asta, subliniez, îmi place la disperare. Suntem, nu crezi?
– Hai să facem linişte.
– Aha!
– Ce-ar fi să tăcem?!
