Interviu Alexandru GUSSI: România în cea de-a doua tranziţie

Dialog exclusiv Lapunkt Alexandru GUSSI – Cristian PĂTRĂŞCONIU

Cristian Pătrăşconiu (C.P.) Pentru istoria ideilor politice, după căderea comunismului, ce anume face – în mod clar – diferenţa specifică a României în raport cu orice altă ţară?

Alexandru Gussi (A.G.) Între ţările foste comuniste, sigur că România se distinge, cum toată lumea ştie, prin caracterul revoluţionar al schimbării, dar adevărata distincţie ţine de faptul că acest caracter revoluţionar a permis fostei elite comuniste, securiste să se relegitimeze prin faptul că a participat la Revoluţie.

Gussi poza banner

C.P.: Societatea necivilă…

A.G.: Acea elită și parte a societății care avusese un rol foarte important în sistemul totalitar şi care a fost încurajată să continue nu în modul în care o făcea înainte, ci avînd o nouă orientare, în principiu alte mijloace, dar concentrînd majoritatea resurselor şi reuşind să întîrzie schimbarea României. Deci acest decalaj e, în primul rînd, un decalaj de natură, această continuitate prin care elita Partidului Comunist se retrage practic în structurile statului şi, apoi, din interiorul structurilor statului, începe să îşi dea o nouă legitimitate. Întîi, una revoluţionară, apoi una electorală – atenţie, în 20 mai 1990, nu era vorba despre o legitimitate democratică, dar, într-adevăr, e una electorală. Apoi, o legitimitate constituţională, dând o fațadă democratică unui stat care, evident, nu era încă democratic. Toate cele trei legitimități stăteau sub semnul imposturii, ceea ce a fragilizat tot fenomenul tranziției. Şi această diferenţă inițială de natură față de țările Europei Centrale a dus şi la o diferenţă de ritm. Ambele, cumva, au mers în paralel – pînă azi, pentru că o altă diferenţă importantă în 1989-1990 este absenţa alternativei. Trebuie să ne punem întrebarea – de ce a fost posibilă acestă continuitate şi această impostură? Ele au fost posibile pentru că alternativa nu era întîi coagulată şi, apoi, pentru că a fost mult prea slabă. O parte din societate, cu siguranţă, dorea schimbarea, dar nu a avut reprezentanţi, nu a avut destulă forţă ca să împiedice această impostură.

Alexandru GUSSI – profil:

Am 40 de ani, sunt căsătorit și am trei copii. Am terminat filiera francofonă a Facultății de Științe Politicice și Administrative a Universității București, am continuat cu un Master la Institutul de Studii Politice din Paris (mai cunoscut ca Sciences Po).

Deși eram adolescent, am trăit implicat, câteodată chiar în stradă, momentele de după căderea comunismului, ceea ce m-a marcat și m-a făcut să-mi orientez interesul academic, de cercetare, spre subiecte pe care le trăisem, dar pe care le înțelesesem prea puțin. Așa am început cu manifestația din Piața Universității, pe care la lucrarea de masterat susținută în 2000 am analizat-o ca un loc de memorie sau al memoriei (lieu de mémoire). Apoi mi-am dat teza de doctorat, tot la IEP Paris sub conducerea Prof. Dominique Colas, pe subiectul raporturilor partidelor politice cu trecutul comunist. Din 2001 predau la Facultatea de Științe Politice a Universității București iar între 2006-11 am fost consilier al președintelui Traian Băsescu.

În 2011 mi-a apărut o carte care preia în parte teza de doctorat. Din 2012 sunt membru GDS și scriu în Revista 22.

gussi carte

C.P.: Te invit să configurăm sumar, ca un fel de scală – ce ar fi legitimitatea electorală, ce ar fi cea democratică şamd. De unde începe, către ce mergem?

A.G.: În logica democratizării, avem de-a face cu un prim moment în care se organizează alegeri zise libere. Ele pot fi libere din punctul de vedere al libertăţii celui care votează, dar pot să nu fie democratice – aşa cum a fost şi cazul nostru şi, în general, cum se întîmplă la începutul unei tranziţii – din cauza absenţei unei adevărate campanii electorale echlibrate, în care mass-media au un rol activ şi nu există un monopol al radio-televiziunii (cum a fost în 1990). Atunci, în 1990, un partid practic a monopolizat televiziunea – cea care era, atunci, principalul mijloc de informare pentru populaţie. Exista, aşadar, o inegalitate de condiţii care făcea incompatibil acel moment cu un moment democratic şi trebuie să nu uităm că nu privea numai alegerile  parlamentare, ci şi alegerile pentru Adunarea Constituantă. Aşadar, însăşi Adunarea Constituantă a rămas sub spectrul acestor alegeri care, pe bună dreptate, au fost contestate.

C.P.: Am plecat, în 1990, foarte din spate…

A.G.: Să spunem că ştiam că am plecat foarte din spate. Important e că momentul revoluţionar a dat multă speranţă pentru un restart – comparabil pe undeva cu ceea ce a fost la prezidențialele de anul trecut, în privinţa speranţei -, o speranţă colectivă aşadar, care s-a transformat însă foarte repede pentru o parte a societăţii într-o formă de dezamagire colectivă, ceea ce a și dus la apariţiei opoziţiei civice în stradă, între altele. Însă, şi pentru restul societăţii de atunci, această dezamagire – care, poate, nu era politică, dar era la nivel social, la nivel economic – s-a manifestat în anii de după 1990.

C.P.: O notă distinctă care scoate România în evidenţă în comparaţia cu alte state ţine de condiţia elitei – nouă, dar veche. Alte asemenea note?

A.G.: Avem, desigur, această nuanţă geopolitică, importantă, care ne distinge faţă de ţările din Europa Centrală: faptul că în 1990-1991 am rămas apropiaţi de URSS. Acest fapt a fost foarte important şi pe termen lung. Țările și instituţiile occidentale ne-au privit cu mefienţă foarte mult timp. Numai alternanţa din 1996 a produs un şoc de credibilitate, dar nimeni nu a uitat ce se întâmplase în 1990. O alta observație pe care trebuie să o facem ţine de nivelul realităţilor economice. E foarte greu să ai libertate politică fără libertate economică şi noi sîntem, în anii 90 (dar aş adăuga: chiar pînă astăzi!), în această situaţie. Anume: o situaţie în care putem să facem partide politice, putem să facem ziare, însă acestea fie nu au resurse (la ziare, de pildă, din cauză că cititorii nu au resurse), fie eşuează rapid din alte cauze. Faptul că există o capacitate mică de dezvoltare a întreprinderilor independente de stat, a inteprinderilor politice independente şi a intreprinderilor mediatice independente. Toate acestea sunt legate. Ele, chiar dacă există, au un orizont de dezvoltare limitat din cauza acestei dimensiuni economice, iar această dimensiune economică este şi ea legată de politicile care s-au succedat şi care nu au dus la mare încredere în societatea civilă, nu au dus la o mare încredere în individ. Eu aş compara România cu un tren în care locomotiva e în spate şi anumite vagoane se duc în faţă. Unele se duc foarte în faţă  – în sensul că oamenii au plecat din România. Altele se duc mai puţin în faţă, dar majoritatea vagoanelor sînt împinse în continuare de către un stat care, pînă la urmă, rămâne inevitabil dominat de un instinct conservator.

C.P.: Conservator – într-un sens mai degrabă negativ…

A.G.: În sensul raportului cu trecutul. Şi anume: cu trecutul de dinainte de 1989, atunci, la începuturile democraţiei. Acel trecut e miza instinctului de conservare despre care vorbeam. Astăzi: în raport cu trecutul din anii 1990-2000. Cu acel trecut de dinainte de a intra în Uniunea Europeană. Chiar dacă statul cumva e cel care ne duce şi elita politică spune ne-a dus în Uniunea Europeană, trebuie să vedem faptul că această elită politică nu ar fi rezistat dacă nu ar fi avut această orientare pro-europeană. Eu aş zice că ea a preluat nişte energii din societate ca să supravieţuiască. Dar nu a dus nimic pânpă la capăt, și nici nu va duce dacă nu va fi constrânsă de o societate civilă activă.

1

C.P.: Cu ce ţări e just să comparăm România politică actuală – astfel încît şansele de a înţelege ce se întîmplă cu noi să tindă către maximum? Şi cu ce ţări e mai degrabă neadecvat?

A.G.: Comparaţia politică duce, totdeauna, la mari capcane. În sensul că e, totdeauna, periculos să găseşti numai o ţară cu care să te compari. Raspunsul rapid e acela că avem legături, similitudini importante cu Bulgaria. Nu numai din punctul de vedere al cronologiei. Există o serie întregă de teme care ne apropie foarte mult – de la problemele legate de corupţie pînă la cele care ţin de succesiunea la putere a unor partide care nu supravieţuiesc decît foarte puţin timp. Nu există o continuitate a politicilor; există, în schimb, în ambele ţări o continuitate a personalului statal şi politic, înainte şi după 1989. Să ne amintim că, la începutul anilo 90, se spunea că, în România şi în Bulgaria, proiectul gorbaciovist a reuşit. Însă, noi trebuie să comparăm mai degrabă anumite instituţii, anumite realităţi cu realităţi similare din diverse ţări. De exemplu, referitor la dimensiunea luptei împotriva corupţiei, s-a făcut comparaţia cu operaţiunea „Mani pulite” din Italia; deci, cu o ţară care nu e postcomunistă, care e foarte diferită de România, dar cu care avem similitudini de ordin sociologic şi antropologic care pot să ducă la aceste comparaţii relevante.

Eu aş pune România undeva între Polonia şi Ucraina – ca raportare la soliditatea instituţiilor statului, la soliditatea democraţiei. Sigur că sîntem mai aproape de Polonia decît de Ucraina, fiind în UE şi în NATO – avem, să îi zicem aşa, această plasă de siguranţă. Poate că e un noroc geopolitic, poate că e un noroc istoric, dar eu nu aş anula integral meritul României. Intrarea în UE e datorată, sigur nu într-o măsură compleşitoare, dar e datorată semnificativ şi eforturilor României.

Spuneam că sîntem între Polonia şi Ucraina şi formulînd aşa, sigur că arăt cumva şi cu degetul către o tranziţie neterminată. Dacă Polonia este un fel de star al Europei Centrale şi de Est – şi prin mărime, dar şi prin reuşita unor politice economice şi nu doae atît -, România e, prin raportarea la această referinţă, nu cu un pas, ci cu doi paşi în urmă. Dar comparaţia este foarte util de făcut pentru că trebuie să ne luăm repere pozitive, modele. Însă şi reperul negativ este important. Este clar că noi avem probleme mari de construcţie instituţională, de construcţie a statului, avem chiar şi probleme de identitate colectivă. Faptul că, după 1990, milioane de oameni decid să îşi facă viitorul în altă ţară, arată nu numai o raportare personală la problemele fiecăruia, ci şi un fel de neîncredere fundamentală în sistemul statal românesc, neîncredere care duce la o fugă de amploare a braţelor de muncă şi a creierelor. Cele două, combinate, fac evident mai dificilă dezvoltarea economică din România. Sigur că oamenii care au plecat au avut strategii personale, dar noi putem şi trebuie să tragem nişte concluzii la nivel colectiv. Teoria lui Albert Hirschman ne spunea că pentru cei dintr-o societate în situaţia noastră – să îi zicem semidemocratică, oricum, nu cu adevărat democratică –există trei soluţii. Prima: este cea „voice”, să protestezi; noi avem un nivel de protest scăzut. A doua soluţie: a „loiality”; noi avem un nivel de loaialitate mult mai mare decît cel de protest (există un segment semnificativ din populaţie care gîndeşte şi acţionează în aceşti termeni: vedem schimbările din sondaje în momentul în care cineva devine preşedinte sau premier, vedem mai exact o creştere foarte rapidă a încrederii în acel om). Şi a treia: situaţia „exit”-ulu; la noi aceasta ”soluție” fiind cel mai des adoptată dintre ţările din această parte a Europei. Aici – pe aceste dimensiuni – e de lucrat. În primul rînd, poate ar trebui să avem mai mult „voice”, mai mult protest – pentru că societatea este cea care, în primul rînd, obligă şi poate să oblige politicul, statul să se schimbe.  Apoi mecanismele loialității, încrederii în sistem, trebuie să se schimbe, deocamdată ele nu țin de moderniattea democratică decât în mică parte.

C.P.: De ce avem aşa de puţin protest?

A.G.: Revin la comparaţia cu trenul: România e împărţită în mai multe părţi care au o legătură între ele din ce în ce mai mică. Există o parte a societăţii care este deja cu un picior în realitatea mondializării. Tehnologic, la nivelul resurselor, la nivel de mentalitate. Deci, avem o România a valorilor, să spun, occidentale. Această Românie e cea care profită de libertate cel mai mult, dar nu e neapărat conștientă de privilegiul pe care îl are. Avem şi o parte a României care e „între”. Profită de o parte din libertăţi, dar simte că este limitată tocmai de realităţile structurale din România. Apoi avem un alt „vagon” care e total în altă istorie. E acea parte rurală care simte cumva că timpul ei s-a dus, care nu se poate cu adevărat adapta, care este captivă unor interese locale, inclusiv politice, dar şi economice. Şi aş putea continua. Ce s-a întîmplat după 1990 a fost că am avut oameni care au ştiut să profite mai mult de libertate, au putut sau au fost lăsați să profite mai mult de libertate și de absența aplicării unor legi şi atunci spectrul societăţii a devenit mult mai divers. La asta s-a adăugat lipsa unor politici publice care să limiteze în mod inteligent aceaste discrepanţe, să preîntâmpine anumite fenomene. Lipsa acestor politici s-a combinat cu prezenţa politicilor sociale populiste care încurajau, pe fond, subdezvoltarea. Or, în aceste condiţii, în loc ca România să se integreze în totalitatea sa în UE, avem, de fapt, o Românie mai europenizată, una pe cale de mijloc şi alta care nu numai că nu este cu adevărat în istoria contemporană, dar şi frînează reformele şi schimbarea. Iar faptul că istoricii ne spun că asta nu e ceva nou în trecutul nostru nu e o scuză, din trecut se poate învăța, mai ales la nivel instituțional.

C.P.: Faţă de aceste referinţe cu care e legitim să ne comparăm, ce are România – în bine şi în rău – distinct, pregnant specific? Cu alte cuvinte: de ce e România ALTFEL în bine? De ce e România ALTFEL în rău?

A.G.: În bine, foarte rapid, formula care îţi vine este aceea a lipsei de violenţă. Avem o realitate în care violenţa socială este mică. Mă refer la acele conflicte posibile în momente în care există diverse forme de clivaje. Violenţa de acest tip este foarte redusă la noi şi chiar riscurile exploziei nu sînt aşa de mari – spre exemplu după 2000, s-a încercat de mai multe ori să se joace cartea aceasta naţionalistă, dar nu a funcţionat. Sînt anumite lucruri care s-au schimbat faţă de ceea ce era dinainte de 1989, oamenii au căzut în diverse capcane în anii 90, dar din acest punct de vedere – al prezenţei violenţei sociale – România e un loc cumva mai sigur decît ne-am fi aşteptat dacă luăm în calcul discrepanţele sociale. Tot aici, la plus, să trecem şi faptul că, sigur, există instituţii care funcţionează. Toate însă, funcţionează în termenii unei tranziţii. Sîntem într-o tranziţie – probabil, o a doua tranziţie, după ce am întrat în Uniunea Europeană – în care ceea ce funcţionează, funcţionează de multe ori ca să compnseze ceea ce nu funcţionează. Din această perspectivă, e foarte greu să vorbeşti de normalitate, de instituţii care trebuie să rămînă aşa cum sînt acum. Nu. Avem zone – cum e, spre pildă, aceasta a luptei împotriva corupţiei – în care se folosesc stategii de şoc. Domnul Marian Zulean, într-un articol pe Contributors, făcea comparaţia cu operaţiunea „The Surge” din Irak. Da, eu cred că e justă această comparaţie cu o strategie militară. Sînt strategii de şoc, cu totul excepţionale. Ele trebuie să dea anumite rezultate, dar sînt utilizate tocmai pentru că alte soluţii pare că nu au funcţionat. Eu nu cred că sîntem în situaţia în care să identificăm lucruri cu adevărat intangibile. Deci, sîntem în situaţia de a spune că, mai întîi instituţional, trebuie într-un fel reconstruit statul. Sigur, „pas cu pas” – ca să reiau titlul unei cărţi a actualului preşedinte.

C.P.: Sau, cum spune Simona Halep şi ca să nu rămînem doar în perimetrul politic, „meci cu meci”…

A.G.: Da..Deşi comparaţia cu tenisul nu e, aici, foarte bună. Căci ştim că, mai degrabă, avem de-a face cu meci de rugby în care chiar şi o parte dintre spectatori intră pe teren. Totul devine extrem de spectaculos şi noi putem să privim acest spectacol, numai că acest spectacol are un cost. Şi anume, costul e că nu se aplică politici publice. Şi nu se guvernează – e un sentiment al lipsei de guvernare.

Ca să revin la ce e bine – ce e rău. O altă parte bună e legată de orientarea pro-europeană şi pro-americană a unei părţi importante a publicului românesc. Sîntem aşa şi pentru că, aflaţi într-o exremă estică, resimţim o mare nesiguranţă aici. Şi bulgarii sînt tot cam ca noi plasaţi, dar la ei e de luat în calcul relaţia specială, seculară, cu spaţiul rus, slav. Aspiraţia pro-europeană are, în subsidiar, şi o parte negativă: pentru că analiza instituţională făcută entităţilor locale e proastă, oamenii se agaţă de acest reper. Se agaţă de un reper extern pentru că nu au încredere în cele interne.

2

C.P.: Cum împarţi marile „tăieturi” politice de după 1989? Care sînt marile tabere care se înfruntă, marile curente?

A.G.: Să le luăm cronologic. În anii 90 aveam un clivaj clar între cei care doreau ca România să se desprindă din spaţiul estic şi de trecutul comunist (ei aveau o dublă dorinţă legată de proiecţiile pentru viitor: legate de logica anticomunistă şi de logica pro-occidentală) şi cei care nu doreau aşa ceva. Cu o nuanţă pentru aceştia din urmă: ei nu doreau neapărat să rămînă în Est sau în spaţiul comunist, dar nu considerau că mijloacele propuse de anticomunişti sînt cele adecvate. Exista un reflex cumva normal de limitare a schimbărilor, şocul schimbărilor, şocul postcomunismului a fost foarte mare şi multora le-a fost frică de schimbare. Era un clivaj care exista şi la nivel politic – şi în acest sens, cu atît mai mult, putem vorbi despre un clivaj. În tranziţie, lucrurile pe care le presupune acest tip de clivaj trebuie să se clarifice într-un fel şi de la un moment dat încolo. În cazul României, s-a întîmplat însă contrariul: partidele încep să se amestece între ele.  Şi, după 2000 – cred că aceasta este o bornă foarte importantă – cînd, odată cu dispaţia PNŢCD din Parlamentul României, dispare şi acest clivaj. PNL virează şi, pentru cîteva luni, imediat după alegerile din 2000, chiar îşi ajută adversarii tradiţionali – alianţa de scurtă durată cu PSD-ul de atunci. Şi atunci, la nivel societăţii, ajungem la o situaţie în care se manifestă o acută lipsă de încredere în relaţia partide-societate. Pare că partidele au agende diferite de cele ale grupurilor de alegători în parte și al societăţii în ansamblu. Sigur că, întotdeauna, unii oameni se simt mai reprezentanţi şi alţii mai puţin reprezentaţi. În cazul României, majoritatea electoratului nu se simte cu adevărat reprezentată, chiar dacă votează cu unii sau cu alţii. Or asta vine, în primul rînd din cauza unei rupturi între realitatea şi discursul clivajului. În 2004, spre exemplu, avem puse faţă în faţă două blocuri politiceclare: PSD şi Opoziţia PNL-PD. Dacă ne uităm la sociologia clasei politice şi la identităţile partidelor, vedem că există o imensă convergenţă. Există o acceptare comună a orientării vestice, dar şi o abandonare a anticomunismului în acea perioadă (mă refer la PNL-ul care a fuzionat cu ApR; mai apoi,a fost cumva regăsit, dar el fusese abandonat pentru că se crease o clasă politică la nivel central, dar – şi asta e foarte important – la nivel local în care este foarte greu să distingi „cine e cine”). Şi atunci, trecem de la o situaţie în care exista o diferenţă identitară între partide şi între electoratele respecivelor partide, la începutul anilor 90, la una în care diferenţa este între clasa politică şi cei pe care îi reprezintă (aşa zicînd, electoratul). Se revine, la limită, la un conflict specific unei situaţii nedemocratice: şi anume, între structura politico-statală şi societate. Să îi zicem: un conflict între societate civilă şi stat. Din fericire însă, în perioada dspre care vorbim, vedem că în interiorul acestei structuri statale avem contra-puteri. Şi magistraţii, e clar, în momentul de faţă se exprimă ca o contraputere. Cînd vorbesc de magistraţi, mă gîndesc în primul rînd la judecători, la cei care ajung să condamne oameni puternici. Desigur, nu numai la ei. Asta nu înseamnă că nu există raporturi de forţă. Dar, pentru actualul context putem mai degrabă să fim mulţumiţi că există asemenea raporturi de forţă – ele reechilibrează puterea, o limitează în tendința ei naturală de a abuz.

C.P.: Ai folosit mai înainte o sintagmă pe care aş vrea să o detaliem puţin: „a doua tranziţie”. În ce sens ne aflăm acum într-o a doua tranziţie? Ce înseamnă aceasta? De cînd începe această a doua tranziţie? Şi unde e România acum?

A.G.: A doua tranziţie începe în momentul în care ne dăm seama, la nivel colectiv, la nivel intelectual, că tranziţia, de fapt, nu este lineară. În mod evident, în anii Năstase – Iliescu au fost paşi înainte la nivel economic şi la nivel geopolitic şi paşi înapoi din punctul de vedere al democraţiei. După schimbare şi după intrarea în Uniunea Europeană, ar fi trebuit, nu-i aşa, să deschidă, credeam noi, o etapă de construcţie şi mai degrabă de schimbare profundă. Dar atunci, ce am văzut, de fapt? Ceva important: o parte însemnată a clasei politice nu avea pregătite politicile necesare pentru acea schimbare; din contra, foarte mulţi dintre ei erau pregătiţi să blocheze schimbările pentru că acestea – de exemplu, cele din justiţie – contraveneau intereselor lor. Eu aş spune că, după intrarea în UE, schimbarea cea mai importantă ar fi trebuit să fie cea din economie şi acesta este marele eşec de după intrarea în Uniunea Europeană: faptul că schimbările la nivel economic s-au făcut mult prea încet, statul nu s-a eliberat de această dimensiune extrem de politizată şi prost administrată. Statul şi ce administrează statul la nivel economic nu a găsit soluţia ca relaţia sa cu restul mediului economic să fie una firească; nu sîntem într-o situaţie de concurenţă loaială, deci, nu am reuşit să fim integraţi din punct de vedere economic. Şi de aici, aş zice, vine răul! Pentru că nu am făcut aceste schimbări economice, nu a apărut – şi acum iarăşi vorbim, implicit, de diferenţe mari faţă de alte ţări care au intrat în Uniunea Europeană – noi partide, o nouă clasă politică, instituţii mediatice credibile, instituţii civice. În cazul României, neavînd resursele pentru înoire, pare că această înoire nu vine de jos în sus, din partea societăţii, dinspre aceste energii independente (pentru că acestea au fost limitate cu bună ştiinţă), ci, dacă vine şi cînd vine, vine din interiorul instituţiilor statului, în mod excepţional, adesea cu mijloace excepţionale. Cazul luptei împotriva corupţiei este elocvent în acest sens. E o schimbare top-down, dar în absenţa alternativei. Or, aceste instituţii de contra-putere nu pot face totul. Societatea trebuie să producă alternativa. Nu există vid de putere. Cînd unii sînt îndepărtaţi, e evident că alţii or să le ia locul. Întrebarea e următoarea: mecanismul prin care se produce această înlocuire este unui democratic sau este unul ascuns, nedemocratic? Întrebarea rămîne deschisă. De ce rămîne deschisă? Pentru că societatea poate reacţiona, pentru că „meciul nu este jucat”. Societatea are în faţă posibilitatea de a se implica şi are această capacitate de a protesta. Are aceste, deloc neînsemnate, libertăţi. Trebuie să le utilizeze.

C.P.: Putem să găsim suficient de multe argumente încît, înşirîndu-le şi adunîndu-le, să spunem că în aceşti ani vom fi martorii unui mare moment de cotitură? Că, altfel spus, acum fierbe, tot mai mult, o imensă schimbare – de politică, de sistem politic, de societate, de ţară în fond?

A.G.: Răspunsul analitic este acela că, într-o ţară care a cunoscut relativ recent o Revoluţie care a fost confiscată, nu ar trebui să fim foarte optimişti. Dar răspunsul care ţine mai degrabă de etica implicării şi dacă ar fi să fac o pledoarie în favoarea necesităţii schimbării este că acum există o serie de condiţii favorizante pentru aşa ceva. Există cîteva temelii de la care se poate porni. O parte din societate a arătat în ultimii ani că nu este atît de manipulabilă, atît de slabă, atît de neinteresată de ceea ce se întîmplă în România, că acest complex pe care mie îmi e clar că l-am căpătat în ultimii mai mult de 25 de ani (probabil un complex de inferioritate) poate fi totuşi concurat de ideea că ceva se poate face şi în România. Că singura soluţie nu e „exit”-ul şi că acest „voice”, această formă de protest poate să ducă la lucruri constructive şi solide. Căci avem un număr de atu-uri.

Cred că în momentul de faţă pot începe procese de coagulare care să ducă la o instituţionalizare. Pentru că marea problemă a României a fost întotdeauna această lipsă de încredere care duce la absenţa acţiunii colective. Numai că, sînt momente în care costul acţiunii colective e mai mic, în care speranţa de a avea un rezultat în urma acţiunii colective e mult mai mare. Tocmai sentimentul de schimbare poate provoca schimbarea! Poate că, pe bazele actuale, posibilitatea schimbării este slabă, dar speranţa schimbării îi poate face pe unii – să le spunem aşa – antreprenori politici să înţeleagă, şi sperăm că vor fi de bună credinţă, că acum e momentul să investească, să se investească în asta (uman, economic…). Marea problemă în România este aceea a costurilor. Ideea că un om care are o profesie şi care atunci cînd întră în politică se „sinucide” este una care produce acest fals apolitism, această retragere în tribune a unor oameni care, de multe ori, ar avea capacitatea să facă ceva în politică, ceva cu adevărat bun şi consistent. Motivul imediat pe care îl invocă aceşti oameni e simplu: faptul că nu au unde să meargă. Fiindcă, să porneşti ceva de la zero este mai simplu în economie decît în politică. În politică, trebuie să răspunzi şi aşteptării unei societăţi. Şi tocmai această aşteptare acum există! Deci, aş zice, că există un potenţial şi, dacă avem un motiv pe lîngă cel economic, pentru care lucrurile se schimbă mai greu şi alternative politice apar mai greu cred, cred că este acela al sferei mediatice. Faptul că sîntem într-o situaţie în care mass-media pare limitată, pare controlată, oamenii mai degrabă au încredere în reţelele de socializare îngreunează schimbarea. Unii oameni, sigur, fac comparaţii cu situaţii despre care spun că sînt similare în ţările de la vest de România. De fapt, nu e o situaţie similară – pentru că acolo există nişte repere, nişte instituţii media credibile care dau tonul. Sigur că nici ele nu sînt perfecte, dar de acolo se iau informaţiile şi acolo nivelul de credibilitate al unor oameni este esențial. De ce la noi un om de bună credinţă se „sinucide” sau crede că „se sinucide” cînd întră în politică? Pentru că este luat la ţintă de nişte instituţii media care sînt plătite de alţi oameni politici şi care reuşesc la ore de maximă audienţă să facă din orice înger un diavol sau viceversa. E o imensă pervertire a presei şi o pervertire a scenei publice. În măsura în care există mijloace de a trece dincolo de această pervertire, vor putea să existe alt fel de forţe politice. Vorbim de partide noi, de fapt. Căci aici este cheia: pot apărea în România partide noi sau nu? Părerea mea este că, indiferent de legea partidelor politice, lucrurile nu se schimbă doar de aici – din această eventuală lege modificată. Sigur că ar ajuta puţin o scădere a pragului. Dar nu e clar. Lucrurile cred că trebuie puse în aceşti termeni: dacă există o energie în România în favoarea schimbării, ea nu se va împiedica nici de numărul necesar de semnături (dacă nu poţi să strângi semnăturile, e clar că nu poţi nici să ajungi la voturi!) şi nici măcar de acel prag. Să nu uităm că forţe populiste au reuşit să intre în Parlament apărînd de pe o zi pe alta. Barierele acestea sînt interesante numai în măsura în care ne arată o lipsă de cultură politică democratică a clasei politice. Dar aceste bariere nu sînt eficiente decît combinate cu o formă de pasivitate colectivă.

3

C.P.: Într-un text public de dată recentă, ai împărţit scena politică între o „România a partidelor” şi una „postpartide”. Ce înseamnă fiecare dintre cele două? Cu menţiunea că o România „postpartide” nu înseamnă că nu vom mai avea partide…

A.G.: România primei tranziţii s-a terminat într-o logică în care partidele confiscau democraţia, aşa numita partitocraţie.Cu partide între care care sînt, indiferent unde se plasează, vase comunicante, cu o clasă politică în care era şi este foarte greu să distingem identităţile politice, cu oameni care treceau şi trec în continuare dintr-o parte într-alta cu seninătate.
În România din ultimii ani, vedem din ce în ce mai mult că aceste partide nu conduc cu adevărat. Adică, ele, în primă fază, şi-au abandonat rolul de legătură între societate şi instituţii; apoi, şi-au abandonat rolul de a produce intelectual politici publice şi de a le aplica. Şi, în al treilea, dar nu cel din urmă rînd, şi-au abandonat propria construcţie instituţională: cînd guvernau, partidele nu funcţionau ca partide; cînd nu guvernau, nefiind „alimentate”, structurile erau cumva golite de conţinut, un fel de federaţii în care fiecare baron făcea cea dorea pe domeniul lui. Din acest punct de vedere, ideea că puterea e confiscată de partide cred că nu mai este demult valabilă; nu ne-am dat poate seama de acest fapt la timp.

C.P.: Şi atunci, de cine e confiscată acum puterea?

A.G.: Să zicem că e confiscată de o clasă politică și de sponsorii ei mai mult sau mai puțin vizibili. Dar nu de partidele politice, fiindcă acestea nu sînt nişte structuri cu adevărat viabile şi singurele momente în care există cu adevărat sînt cele electorale. Toate partidele sînt partide „electorale”, dar care sînt confederaţii de oameni care urmăresc mai degrabă scopuri economice decît scopuri politice.

În plus, credibilitatea partidelor a intrat pe o spirală negativă şi e aşa de jos încît pare că nici nu ma contează. Dar e o iluzie. Eu cred că tocmai această stare de fapt va duce, mai degreme sau mai tîrziu, la o reacţie a societăţii care va fi mult mai puternică decît cea la care se aşteaptă acum politicienii.

C.P.: Conservatorii spun, îndeobşte, că nu e deloc necesar să schimbăm, să înlocuim ceea ce e testat că funcţionează bine. Politic – ce funcţionează bine, ce ar fi bine să rămînă neschimbat? Ce anume nu trebuie schimbat cu orice preţ? Ambele întrebări – privite şi prin lentila ipotezei speranţei de schimbare…

A.G.: Partea pozitivă, cum am mai sugerat, mai degrabă compensează lucrurile negative. Mie, sincer, îmi este foarte greu să dau un exemplu de instituţie care ar trebui să fie intangibilă. Sigur, justiţia, magistrații trebuie să rămînă independenţi, dar nici ei nu trebuie să fie scutiţi de ideea că anumite schimbări nu trebuie să existe, nici alte categorii. Nu cred că, în momentul de faţă, fiind şi în pragul conştientizării unei fragilităţi instituţionale, nu cred că putem să spunem că ceva e de neatins. Pe de altă parte, ca un pandant evident, vorbim astăzi despre necesitatea de a avea proiecte de reconstrucţie instituţională. Or acestea nu se pot face cu uşurinţă.

C.P.: Cum participă – şi, particular, cum consumă – românii politica? E mai degrabă maturitate în ceea ce fac majoritatea sau mai mult emoţie (entuziasm şi-sau dezgust)?

A.G.: Aş spune că, dacă e o investiţie emoţională, ea este mai degrabă negativă. Inclusiv ultimele alegeri prezidenţiale ne-au arătat acest fapt cît se poate de bine – ceea ce a scos oamenii în stradă nu a fost o campania pozitivă a candidatului care, în cele din urmă, a ieşit învingător, ci cascada de erori, înainte de primul tur şi între cele două tururi, ale contracandidatului său. O cascadă de erori care aducea aminte de vechiul clivaj care a existat de la începuturile democraţiei originale între acest „partid-stat” şi societate.

C.P.: Minimal, ce ar însemna o participare matură la „viaţa cetăţii”? Ce ar sta, să zicem, în casuţa cu „aşa DA” şi ce în căsuţa cu „aşa NU”?

A.G.: Trebuie să ieşim din logica aceasta: că oamenii care fac politica sînt „diferiţi”. Nu. Nu sînt diferiţi. Oamenii care intră în politică trebuie să fie, cumva, oglinda societăţii. Nimeni nu e „ales”. Trebuie o voinţă proprie, o capacitate de a dori să îţi dai o parte din timpul tău unei structuri politice şi, pînă la urmă, de a lupta. Asta, pe de o parte – în ceea ce priveşte activismul politic, participarea în interiorul partidelor la viaţa politică.

Cît despre cetăţeanul care nu e membru de partid, probabil că unul dintre modurile cele mai importante prin care ar trebui să participe la viaţa cetăţii este acela de a se informa. De a se informa pur şi simplu. Există o suprainformare la nivelul unei părţi din societate şi o pasivitate la nivelul majorităţii societăţii. Din acest unghi de vedere, cred că este un divorţ de profunzime între „bula mediatico-politică” şi restul societăţii. Şi aici avem două Românii. Relaţia între cele două entităţi se face mai ales în momente electorale; altfel, de regulă, sînt lumi paralele. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *