Sunt sau nu sunt martiri victimele torturii (politice) în secolul XX? Nici eroi, nici sfinţi, îi numeşte Tzvetan Todorov. În marea lor majoritate, torţionarii secolului XX sunt (pretins) creştini, ceea ce înseamnă că ideea clasică de martir trebuie rediscutată, întrucât, în puţine cazuri, victimele sunt torturate pentru credinţa lor în Hristos. Din pricina aceasta, cercetătorii fenomenului torturii au lărgit sfera termenului „martir”, făcând-o să fie valabilă şi în cazul celor morţi sau schilodiţi în timpul supliciului. Astfel, prin lărgirea sensului, nu este necesar ca martirii moderni să moară pentru Hristos, ajungând faptul că ei sunt chinuiţi asemenea lui Hristos (chiar dacă nu neapărat prin crucificare, biciuire etc.). Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat, în discursurile sale despre tortura din America Latină, lărgirea termenului „martir”, justificarea fiind aceea că orice fel de supliciu are o componentă hristoformă (Cavanaugh, pp. 59-61). Participarea doctorilor la tortură, în toate zonele lumii, cu scopul de a constata cât şi până unde poate rezista un supliciat, astfel încât acesta să nu fie ucis, este gândită, printre altele, tocmai pentru ca victimele să nu fie transformate în martiri, uciderea lor fiind considerată, în general, o greşeală. Atunci când victimele erau totuşi ucise, trupurile lor erau mutilate şi ascunse tocmai pentru ca martirajul să nu poată fi consacrat (Cavanaugh, pp. 66-67).
Odinioară, condamnaţii executaţi aveau parte de aşa-numita moarte rea, ruşinoasă, opusă morţii bune, eroice (Ariès, p. 23). În secolul XX, cele două tipuri de moarte se combină: pe de o parte, victima este supusă unei morţi rele, dar pe de altă parte, tocmai fiindcă este supliciată, martiriul său o încoronează. De obicei, regimul punitiv conştientizează pericolul ideii de martiraj şi, temându-se că rămăşiţele victimelor ar putea fi glorificate, constituind începutul unui focar de rezistenţă împotriva Statului, refuză să înapoieze familiilor resturile victimelor, confiscându-le şi camuflându-le în gropi comune (Cavanaugh, pp. 68-69). Groapa comună este înrudită, în secolul XX, cu mormântul blestemat de care aveau parte, odinioară, proscrişii, excomunicaţii, morţii de ciumă sau din pricina sărăciei (Ariès, pp. 62-66). Atunci când rudele victimelor reuşeau să recupereze rămăşiţele pământeşti ale celor torturaţi, acest lucru era considerat împlinitor. Kate Millet (pp. 106-107) se întreabă dacă nu cumva mărturiile literaturii de detenţie (cu anexele de tortură) reprezintă nişte hagiografii moderne, satisfăcând dorinţa colectivă de eroism exemplar, care odinioară era conţinut în vieţile sfinţilor şi ale martirilor.
Ruxandra Cesereanu, Panopticum.eseu despre tortură în secolul XX
Polirom, Iaşi, 2014
Chestiunea recuperării rămăşiţelor victimelor a fost specifică în Argentina, în cazul „dispăruţilor”. În acest sens trebuie înţeleasă atitudinea Antigonelor moderne care sunt Madres de Plaza de Mayo: ele încercau să dobândească resturile unor trupuri care fuseseră supliciate şi ucise. Cerând oasele celor pieriţi, ele încercau să recupereze, de fapt, identitatea acestora. Membrii aparatului de represiune ştiau însă că, pentru ca martirii să fie posibili, ei trebuie să aibă trupuri; atât timp cât nu au trupuri, nu pot fi martiri (recunoscuţi ca atare). Cum trupul „dispărutului” era aproape întotdeauna violentat vizibil, existau doar două soluţii pentru ca el să nu fie trecut în rândul martirilor: mutilarea care să nu permită identificarea sau camuflarea cadavrului într-un loc unde să nu fie găsit niciodată. În unele cazuri s-a procedat la dinamitarea cadavrelor sau la aruncarea lor în mare, ca hrană pentru prădători. Juntele din America Latină nu au fost cele dintâi care au gândit astfel de soluţii contra ideii de martiriu. La vremea lor au făcut-o atât teoreticienii şi practicienii Gulagului, cât şi naziştii: crematoriile erau „halta” necesară după camera de gazare, la fel gropile comune. Dar în cazul Juntelor militare din America Latină, acest aspect a primit o coloratură aparte, întrucât patronii şi executanţii terorii erau cunoscuţi pentru catolicismul lor fervent.
O altă sintagmă prin intermediul căreia ar putea fi înţeles statutul victimei în secolul XX este homo sacer (cel puţin pentru acest lucru pledează demonstraţia lui Giorgio Agamben): odinioară, acesta era insul care putea fi ucis de oricine. Homo sacer era cel a cărui viaţă nu merita a fi trăită şi care putea fi exterminat ori torturat. În secolul XX, orice corp expus durerii punitive şi al cărui schingiuitor nu este pedepsit (pentru că el are dreptul, prin lege sau prin statutul său de supliciator, să chinuie) îi aparţine unui homo sacer. Cine sunt, prin urmare, victimele? În lagărele naziste sunt nişte „numere murdare”, dat fiind că făptura umană, ca identitate, este aruncată într-o uriaşă ladă de gunoi (simbolic vorbind). În acest fel, victima nu mai poate dovedi cine este, pentru că nu mai posedă nimic. „Numele voastre vor exista numai în amintire”, li se precizează, adesea, victimelor. Hannah Arendt (1994) a analizat acest furt al identităţii victimei din partea persecutorilor ei, care o reduc la condiţia de „nenăscută”, putând, în virtutea acestei condiţii, să o suplicieze şi să o ucidă.
