Torţionarul susţine adesea că el nu supliciază, ci pedepseşte, iar pedeapsa este urmarea ordinelor superiorilor; că el execută tot ceea ce i se cere, pentru că acest lucru i-l pretinde meseria. Chiar dacă este detaşat de orice plăcere a torturii, supliciatorul rămâne ceea ce este – un călău. Nu sadic neapărat ori degenerat, nici monstru, nici bestie (Todorov). Am început portretul torţionarului cu această idee, pentru că ea îl înscrie pe supliciator într-o categorie aparte, nu doar în descendenţa producătorilor de maleficii, dar şi în aceea a unei false elite. Astfel, adesea, pentru a legitima tortura, regimul respectiv şi torţionarii înşişi consideră că alcătuiesc o categorie profesională, un corp de elită. Antrenamentele în tortură (cu „specialişti” veniţi din alte ţări), ritualurile, jargonul specific (denumind diferite tortúri), pe care supliciatorii le cultivă în mod vădit, toate acestea se petrec întrucât ei aspiră la statutul unor profesionişti.
Torţionarii folosesc porecle: numele lor primeşte astfel o identitate camuflată, codificată, la fel ca schingiuirile. Este vorba, pe de o parte, de protejarea identităţii supliciatorului, care, astfel, nu poate fi pedepsit oficial: el este „Mustăciosul” şi nu „X”, iar tortura pe care o execută se numeşte „micul dejun”, iar nu silirea victimei de a-şi ingera urina. Aceasta este o încercare de a muta tortura şi identitatea supliciatorului într-o metarealitate protejată. Poreclele torţionarilor sunt, prin urmare, nişte scuturi onomastice. Pe de altă parte, poreclele afirmă aspiraţia supliciatorilor la casta unor războinici, a unei elite militare, poreclele fiind un însemn al puterii, ele fiind numele lor de „înfruntare cu duşmanul”. Pentru a ilustra acest lucru, am cules, din numeroasele porecle pe care le-am întâlnit, pe cele mai expresive: „Câinele”, „Boxerul”, „Măcelarul”, „Preotul” (era obsedat de schingiuirea preoţilor), „Cobra”, „Şacalul”, „Puma”, „Monseniorul”, „Fulgerul”, „Voce de Femeie”, „Artistul”, „Campionul”, „Vipera”, „Rechinul”, „Tigrul”, „Omoarătot”, „Vrăjitorul”, „Hiena”, „Vampirul”, „Scufiţa Roşie”, „Maradona”, „Marijuana”, „Ciocolată”, „Tarzan”, „Pardaillan” etc. Alteori, cea poreclită este tortura: de pildă, „Sclavul Negru” (sodomia cu un fier încins), în câteva ţări din spaţiul arab, sau poziţia „Iisus Hristos” (crucificarea), în America Latină.
Ruxandra Cesereanu, Panopticum.eseu despre tortură în secolul XX
Polirom, Iaşi, 2014
Toate aceste porecle şi pseudonime atestă fie o trăsătură aparte a torţionarului repectiv (gradul lui de brutalitate, măiestria în „arta” schingiuirii), fie râvnesc să-l înscrie într-o serie de personaje faimoase; în ultimul caz însă, efectul este de ridicol onomastic. Aceste nume de război sunt false, pentru că supliciatorii nu luptă corect împotriva altor războinici, ci înfruntă şi batjocoresc nişte trupuri şi minţi fragilizate. În acest fel, pretinsa castă militară de care aparţin este falsă şi invalidată, întrucât torţionarii sunt nişte laşi: ei chinuie nişte oameni care nu au cum să se apere. Or, războinicul, în accepţia clasică, este cel care înfruntă direct un alt războinic sau un „monstru”, voind să fie cunoscut prin fapta sa de arme. Poreclele torţionarilor (sau ale schingiuirilor) nu sunt nişte invenţii ale secolului XX, ci au existat dintotdeauna; dar, odinioară, ele nu erau concepute ca o subcultură arogantă, ci făceau parte din jargonul unei bresle (călăii) aproape ca oricare alta, printre celelalte bresle.
În Antichitate şi în Evul Mediu, călăul era considerat o figură întunecată, care purta ghinion, fiind un stigmatizat. Spre deosebire de înaintaşul său, torţionarul secolului XX face din stigmatizare o decoraţie de merit. O asemănare există totuşi: aşa cum călăul de odinioară trebuia să-şi arate măiestria printr-o tehnică perfectă asupra corpului victimei, tot astfel, supliciatorul secolului XX trebuie să ştie să tortureze fără să ucidă victima, adevăraţii „profesionişti” fiind cei care chinuie fără să lase urme. Odinioară, călăul care nu era un maestru al pedepsei capitale (în toate formele ei) era, uneori, ucis de mulţime. În schimb, torţionarul secolului XX nu este pedepsit dacă îşi ucide victimele (din greşeală sau nu), fiind considerat cel mult excesiv; uneori, el este chiar recompensat.
Odinioară, călăul acţiona mascat atunci când suplicia, întrucât – în calitate de „unealtă ecleziastică” – trebuia să aibă chipul acoperit, ca să rămână integrat în comunitatea creştină. Doar astfel putea să participe cu faţa descoperită la ceremonia euharistiei (Action des chrétiens pour l’abolition de la torture, p. 17). De obicei, torţionarii secolului XX acoperă capul victimelor în timpul supliciului, astfel încât aceştia să nu îi recunoască mai târziu. Alţii, dimpotrivă, nu se feresc să fie văzuţi, insistând pe ideea de a avea o identitate fizică în faţa victimei lor. În al doilea caz se manifestă de fapt un orgoliu de stăpân al chinurilor impuse, limita torturii depinzând nu atât de sănătatea victimei, cât de planul torţionarului (care are de chinuit un anumit număr de victime şi de obţinut un anumit număr de confesiuni).
Există cazuri în care torţionarii se axează pe desfigurarea victimelor: chipul, iar nu trupul este cel care trebuie distrus, pentru că supliciatorii nu doresc să fie priviţi. Uneori, acest chip al victimei este jupuit. De obicei, el este tumefiat: ochii, nasul, gura se umflă şi devin carne amorfă, fără contur. Chipul desfigurat îi satisface pe torţionari, fiindcă astfel ei nu mai pot fi priviţi şi nu se mai simt vinovaţi. Ochii, nasul şi gura victimei sunt acum doar nişte găuri negru-însângerate; dinţii sunt sparţi, iar limba umflată ori chiar tăiată.
