„Occidentul este un mare transatlantic care avansează din inerţie, dar ale cărui motoare s-au oprit deja”
-Carlos Eduardo Maldonado în dialog cu Ciprian Vălcan şi Ilinca Ilian
Carlos Eduardo Maldonado este profesor titular la Universidad del Rosario, Bogota, Columbia. Doctor în filosofie al Universităţii Catolice din Louvain (Belgia). Profesor invitat la Universitatea din Pittsburgh (SUA), Catholic University of America (Washington, D.C., SUA), Universitatea din Cambridge. A primit premiul „Distinción al Mérito” din partea Universidad Nacional Mayor de San Marcos, Lima, Peru, pentru contribuţiile sale în domeniul relaţiei dintre filosofie şi complexitate.
Este autorul următoarelor volume: Termodinamica y complejidad. Una introduccion para las ciencias sociales y humanas (2005), Bogota, CTS + P. Ciencia y tecnologia como politica publica y politica social (2005), Bogota; Biopolitica de la guerra (2003), Bogota; Sistemas complejos, evolucion tecnologica y retos para la etica (2002), Bogota; Contrapuntos de investigacion (2001), Bogota; Hacia una fundamentacion filosofica de los derechos humanos (1999), Bogota; Human Rights, solidarity and Subsidiarity (1997) Washington, D.C.; Introduccion a la fenomenologia a partir de la idea de mundo (1994), Bogota.
Ciprian Vălcan : De unde provine, în cazul dumneavoastră, interesul pentru matematică?
Carlos Eduardo Maldonado : Dintotdeauna s-a recunoscut faptul că între filosofie şi matematică există o atmosferă familială similară, ca să spun aşa. De fapt, există o corespondenţă exactă, din punctul meu de vedere, între activitatea matematică şi cea filosofică. Dificultatea de a vedea acest lucru în ultimul timp se datorează unei anumite întarzieri în dezvoltarea filosofiei. Istoria matematicii, din contră, este aceea a unei dezvoltări continue, dacă nu chiar accelerate, cum se întîmplă ocazional şi cu sistemele vii.
Personal, am avut întotdeauna o înclinaţie către gîndirea abstractă. De acolo provine pasiunea mea pentru un trio inseparabil: filosofie, logică şi matematică, fără îndoială cele mai bune trei forme de judecată abstractă. Gîndirea filosofică este echivalentul exact al gândirii matematice: este vorba despre a te gîndi la structuri (sau forme) şi a urmări dacă acestea se menţin neschimbate sau se modifică. Iar dacă se modifică, se pune problema de a stabili dacă rămîn în continuare ele însele sau dacă se transformă. Acesta este ,,abc-ul”, ca să spunem aşa, al topologiei.
Lucrarea mea de licenţă a fost despre conceptul de timp în fenomenologie, iar teza mea de doctorat a fost despre ideea de lume la Husserl. Ei bine, după cum se ştie, există o stînsă legătură între filosofia fenomenologică şi matematică (cea clasică). În ciuda influenţei pe care a avut-o în formarea mea, am abandonat studiul fenomenologiei – mai ales in sensul tehnic al cuvîntului -, spre a mă concentra asupra altor arii şi probleme, adăugînd mereu o structură matematică de gîndire.
Dezvoltarea matematicii a fost cu adevărat grandioasă în ultimul timp. Pe durata experimentului Bourbaki şi (cu prisosinţă) apoi. Faptul că am ales să studiez formele matematice de judecată are legătură, îndeosebi, cu interesul meu pentru studiul sistemelor complexe non-liniare. Urmînd acelaşi făgaş, în mod necesar şi concomitent, am început să studiez logica, în mod special logicile neclasice (sau logicile filosofice); de exemplu, logica timpului, logica cuantică, logica paraconsistentă, logica epistemică, printre altele.
Ilinca Ilian : Este posibil ca matematica să fie un model pentru reflecţia filosofică actuală, aşa cum şi-ar fi dorit Kant?
Carlos Eduardo Maldonado : Cred că istoria gîndirii matematice oferă dovezi evidente ale unei mari vitalităţi, spre deosebire de stadiul normal de studiu al filosofiei. Această vitalitate a matematicii se poate aprecia în diverse moduri, încluzînd, fireşte, cele şase faimoase probleme ale mileniului formulate de către Clay Institute. Desigur, este de prisos să menţionez că matematica, asemeni logicii, a suferit schimbări semnificative începînd de la Kant.
Însă, desigur, să privim matematicile ca un model de reflecţie, asta ne-ar putea duce cu gîndul la timpurile cînd în panorama cunoaşterii existau modele de urmat. Geometria pentru greci, teologia in Evul Mediu, fizica în modernitate, de pildă. Înţeleg totuşi întrebarea. Cred că ar fi mai bine, şi posibil de fapt, să ne gîndim la matematici ca la o analogie pentru reflecţia filosofică. Într-o oarecare măsură sunt preocupat de pierderea de vitalitate – în tot sensul nietzschean al cuvîntului – a filosofiei. Dacă este posibilă metafora, filosofia trebuie să înveţe să meargă, din nou, pe propriile ei picioare. Iar pentru aceasta se poate folosi de două propte: matematica şi biologia.
Ciprian Vălcan : Care este rolul teoriei complexităţii în gîndirea dumneavoastră şi de ce credeţi ca această paradigmă explicativă poate fi una fertilă pentru filosofia contemporană?
Carlos Eduardo Maldonado : Ceea ce noi, complexiologii, facem – mă refer în special la aceia dintre noi care lucrează în ştiinţe ale complexităţii – este să creăm un climat de indisciplină în ştiinţe, în cunoaştere, în societate şi în organizaţii şi instituţii. A te gîndi la complexitate şi a te ocupa cu studiul sistemelor de complexitate progresivă este echivalent cu a ţi-l reaminti, pe de o parte, pe Foucault din A supraveghea şi a pedepsi, care ne atrage mereu atenţia că trăim într-o epocă de disciplinare a cunoaşterii şi a societăţii. A disciplina, după cum bine ştim, e tot una cu a îmblînzi, a domestici. Pe de altă parte, gîndirea de acest tip presupune totodată să recunoşti că activităţile legate de studiul complexităţii sunt interdisciplinare în cea mai strictă accepţiune a termenului. Cu o particularitate suplimentară: reflecţia de acest tip implică gîndirea în termeni de sisteme deschise – şi nu deja închise sau izolate – şi, în consecinţă, presupune imaginarea unor posibilităţi de a induce grade mai mari de libertate sistemelor şi fenomenelor.
Teoria complexităţii implică în mod clar o filosofie a mişcării. În mod notabil, nu a mişcării ciclice, periodice sau regulare, ci a mişcării aperiodice, cu schimbări bruşte, neprevăzute şi ireversibile. Întreaga istorie a umanităţii a fost, în mod clar, triumful lui Zenon din Elea, Melissos din Samos si al lui Parmenide, receptaţi mai ales prin intermediul lui Platon şi Aristotel şi al istoriei următoare.
Heraclit nu a făcut niciodată parte din ceea ce s-ar putea numi istoria oficială a umanităţii occidentale. Prin urmare, ca să folosim o metaforă care porneşte de la ideea lui I. Prigogine, asistăm la triumful lui Heraclit şi a tot ceea ce el şi gîndirea sa semnifică. Aceasta este, cred eu, conotaţia exactă a ştiinţelor complexităţii.
Istoria umanităţii a cunoscut moartea unor nenumărate teorii, a unor nenumărate ştiinţe şi forme şi structuri de gîndire. Exemple ar putea fi date cu sutele. Ceea ce vreau să semnalez este faptul că filosofia – cel putin aşa cum am cunoscut-o noi – ar putea să dispară. Credinţa mea cea mai profundă şi scopul pentru care lucrez este o transformare a filosofiei într-un dialog deschis, sincer şi profund cu arta, ştiinţa şi societatea, prin abandonarea solilocviulului la care a condus-o practica ei ca un exerciţiu închis, atotputernic şi autosuficient.
Ilinca Ilian : Ce rol credeţi că poate avea filosofia într-o lume ca aceea actuală, dominată de un adevărat cult al efemerului? A ajuns filosofia la crepuscul sau mai are posibilităţi de supravieţuire?
Carlos Eduardo Maldonado : În accepţiunea clasică, ca philosophia perennis, de pildă, despre care vorbea E. Gilson, filosofia este fără îndoială într-un moment de impas. Acest gen de filosofie se transformă sau moare. Desigur, nu ar fi o problemă dacă ar muri. Lumii contemporane nu pare să-i pese de soarta filosofiei, iar moartea ei ar fi, cel mult, preocuparea filosofilor şi a cîtorva oameni de ştiinţă sensibili. Filosofia nu mai poate fi istoria filosofiei – adică, istoria ei însăşi –, în afara ştiinţelor, a artelor şi a societății. Efemerul este triumful la scală industrială a posturii eterne a Occidentului faţă de timp şi constă într-o dublă teză: pe de o parte, părerea că timpul este un blestem şi că lucrurile cu adevărat importante se întîmplă după scurgerea timpului. Şi pe de altă parte, faptul că în Occident experienţa vie a timpului a fost întotdeauna schematică, de respiraţie scurtă, superficială în cel mai înalt grad.
Ideea de crepuscul al filosofiei ne bîntuie începînd cu Nietzsche, Husserl, Heidegger sau Merleau-Ponty, ca să îi numesc doar pe aceştia. Sunt, cu toate acestea, optimist. Cred că filosofia poate supravieţui, însă nu în forma în care a existat în ultimii 2500 de ani. Supravieţuirea filosofiei va implica transformarea ei. Este ceva analog lucrurilor pe care le spune psihologia dezvoltării sau biologia dezvoltării despre propria noastră existenţă. În trecerile de la copilărie la adolescenţă şi de aici la maturitate rămînem aceiaşi şi, cu toate acestea, suntem mereu diferiţi.
Există cîteva indicii ale acestei transformări. Unul dintre ele este extrem de grăitor: mă refer la ISC-PIF-ul din Paris, deşi mai sunt şi alte exemple demne de menţionat.
Ciprian Vălcan : Care ar trebui să fie relaţia corectă între ştiinţe, filosofie şi religie? Aceste viziuni asupra lumii sunt complementare sau concurează între ele?
Carlos Eduardo Maldonado : Întîi de toate, de respect, de toleranţă, de recunoaştere a propriilor limitări, după caz. Acest aspect este legat de istoria cunoaşterii de la originile Occidentului încoace. Mă refer la faptul că Occidentul se bazează pe principiul – din punctul meu de vedere greşit şi periculos – conform căruia există ierarhii ale cunoaşterii; există cunoştinţe mai bune decît altele. Această istorie îşi are în mod cert originile în pitagoreici.
Ideea că există cunoştinţe mai bune – adică mai exacte sau mai demne sau mai importante etc. – decît altele a dat toate roadele pe care le putea da. În ziua de astăzi, această părere a devenit de-a dreptul de nesusţinut. Ca urmare, ne putem gîndi la procese de cooperare între ştiinţe, filosofie şi religii. Dar nu neapărat ca proiecte strategice, ci, după caz, în funcţie de urgenţe, de obiectivele propuse sau de cererile de moment. Las deoparte teologia, care este ceva absolut diferit de religii. (Nu mi-i imaginez pe Iisus Hristos, pe Mahomed, pe Confucius sau pe Buddha, de exemplu, facînd teologie!).
Altfel spus, trebuie să putem lucra, investiga şi trăi în termenii căutării transcendenţei, dar fără verticalitatea vreunei cunoştinţe. Putem începe să trăim – ştiu că acest lucru e uşor de spus, dar foarte greu de făcut – cu ideea că religiile, ştiinţele şi filosofia sunt complementare, cu condiţia de a înceta să fie hegemonice, cum a fost cazul de-a lungul istoriei umanităţii occidentale. Deşi în realitate ideea unei hegemonii – a unei religii, de pildă – ţine mai degrabă de ceea am putea numi o inginerie a teologiei, care implică concentrări de putere, mecanisme de persecuţie, forţe de presiune, şi altele. Nimic nu îndepărtează mai mult de Dumnezeu şi de căutarea transcendeţei decît acest gen de puteri şi de tocmeli între divinitate şi spirit.
Ilinca Ilian : Aveţi senzaţia unei decadenţe inevitabile a culturii noastre sau priviţi către viitor cu încredere?
Carlos Eduardo Maldonado : Sunt optimist. Cred că, pe scara evoluţiei, Occidentul a ajuns deja la finalul său. Este un mare transatlantic care avansează din inerţie, dar ale cărui motoare s-au oprit deja. Occidentul este sinteza dintre Ierusalim, Atena şi Roma. În mod vădit, cultura noastră, sau, mai bine zis, însăşi civilizaţia noastră, este în criză. Diagnosticele sunt numeroase iar puseurile sunt tot mai frecvente. Trebui să recunoaştem: Occidentul este bolnav, iar boala sa este, cum se spune în medicină, una complexă (asemeni Parkinson-ului, Alzheimer-ului sau cancerului, de exemplu). Bolile complexe sunt, în mod frecvent, cronice şi nu se rezolvă în mod analitic, ci în mod global, integral, sintetic.
Ne putem gîndi la o bioetică a culturii sau la o bioetică a civilizaţiei într-un mod analog felului în care în bioetica clinică discutăm despre dilemele începutului şi finalului vieţii. În acest caz, e nevoie de dezvoltarea unei bioetici (şi să nu uităm că vorbim despre un corp inter şi transdisciplinar) care să se ocupe de îngrijrile paliative ale civilizației care este bolnavă cronic. Civilizaţia occidentală nu este doar într-o stare de decadenţă: mai mult chiar, ea trebuie ajutată să moară. Să ne reamintim, aşadar, de ştiinţa de a muri, de acel savoir mourir care ne-a fost transmis din vremuri foarte îndepărtate, prin Cartea tibetană a morţilor sau Cartea egipteană a morţilor.
Tragedia umanităţii are la bază faptul că Occidentul a confundat propriul său destin cu întregul destin al umanităţii. Ei bine, moartea Occidentului (există autori care au vorbit din abundenţă despre ,,decadenţa Occidentului”, despre „criza” Occidentului, despre „nihilismul” Occidentului, de exemplu) nu va fi, nicidecum, moartea umanităţii în general. Ci moartea unei forme sau o manifestare a umanităţii.
Familia umană este tînără, foarte tînără. Despre cît timp vorbim? 40.000 de ani, dintr-un total de un milion de ani. Au existat civilizaţii care au însumat peste 3000, peste 5000 de ani, precum mayaşii, egiptenii, chinezii. Occidentul are 2500 de ani cu nenumărate erori şi greşeli acumulate, negreşit, alături de cuceriri şi dezvoltări minunate. Iar cele mai strălucite minţi ale lumii nu sunt sigure care este „soluţia”. Tocmai din această cauză: pentru că într-o boală complexă nu există o soluţie, ci un sistem sau sisteme de soluţii.
Simone de Beauvoir ne aminteşte de pildă că întotdeauna cînd o clasă socială este pe cale să dispară, ea îşi identifică propriul sfîrşit cu sfîrşitul lumii. Este evident că meritul Occidentului este acela de a fi trasat un plan, nu contează cît de bun sau de rău, de globalizare, mondializare, internaţionalizare. Şi atunci trebuie, e imperios necesar, să ne gîndim la planuri la o scală globală.
Ştiinţa Occidentului este ştiinţă pentru bătrîni. Vorbeşte despre control, despre siguranţă, despre prezicere, despre manipulare, despre lipsa sau eliminarea riscurilor. Însă, atît în sînul său cît şi în interstiţiile Occidentului şi în lume, există o altă formă de ştiinţă tînără: care vorbeşte despre incertitudine, despre echilibre dinamice, despre capacitatea de a risca şi de a miza mult. Cea mai elementară reprezentare a acesteia este aşa numitul viitor al lumii: grupul ţărilor BRICK: Brazilia, Rusia, India, China şi Coreea. De la Washington pînă la Bruxelles, de exemplu, sunt evidente interesele şi preocupările pe care procesele, structurile şi dinamica acestor ţări le reprezintă pentru hegemenon-ul Statelor Unite şi Europei. Aş putea să mă extind cu privire la acest subiect. Ideea este că există indicii solide cum că avem o a doua şansă pe faţa pămîntului, pentru a menţiona acea celebră expresie a lui Gabriel García Márquez. Ceea ce este cu adevărat minunat constă în recunoaşterea faptului că există un grup solid, în dezvoltare, format din oameni de ştiinţă, ingineri, politicieni, ONG-uri, persoane şi alţii care privesc şi privim către viitor cu optimism. Dar este la fel de adevărat că sunt, că suntem minoritari deocamdată.
Scăderea natalităţii în Europa, de exemplu, unde se înregistrează rate sub zero, este un fenomen îngrijorător, şi are consecinţe fără îndoială dezastruoase. Cetăţeanul normal din Europa nu crede în viitor: reduce timpul, reduce viitorul. Hannah Arendt ne-a învăţat că actul politic prin excelenţă este naşterea, căci implică posibilitatea de a exista un viitor. Japonia, Europa, Statele Unite, ,,clasice” ale Wasp (White, Anglo-Saxon Protestant), au rate de natalitate sub zero. Sunt scene culturale care nu cred în viitor şi, în cele mai bune cazuri, abia mai cred, cît de cît, trecutul pe care l-au avut.
Există ieşiri, dar nu imediate, nici rapide. Noi, universitarii şi oamenii de ştiinţă putem să facem puţină lumină asupra stării de fapt, atîta vreme cît încercăm să creăm cît mai multe reţele ca să construim în toate modurile imaginabile un viitor care e prin definiţie distinct, diferit.
(Traducere din limba spaniolă de Adela Rujan)
