În urma groaznicelor crime de la Paris mi-au venit în minte aproape spontan următoarele întrebări: ce facem cu libertatea noastră şi ar trebui libertatea să aibă vreun fel de limită? Este de la sine înţeles că nu mă refer la vreo limită à la Hitler sau à la Stalin, ci la acele limite utile pentru a împăca antagonismul inevitabil dintre instinctele naturale ale omului şi imperativele morale ale vieţii sale sociale. De aceea consider că libertatea ar trebui să aibă limitele ei, având aici în vedere ideea de libertate responsabilă faţă de propria persoană dar şi responsabilă faţă de societate. O libertate astfel constituită ar avea şanse să pregătească educaţia civică necesară clădirii unei veritabile culturi a păcii.
Iată ce susţinea un reputat politician român şi fost prim-ministru conservator al României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Manolache Costache Epureanu, referitor la libertatea presei: „Apoi, dacă legislatorii unei ţări încă recunosc pentru dânşii o autoritate, cum putem admite ca o armă atât de puternică, ca aceea a presei, să fie sustrasă de la orice control, să fie liberă a pronunţa în societate ideile cele mai distrugătoare ordinii sociale?” (Monitorul Oficial, 25 ianuarie/6 februarie 1873)
Câteva luni mai târziu, acelaşi politician oferă o cheie de interpretare şi de lectură a libertăţii: „Ei bine, am ruga pe toţi să ne înţelegem odată asupra ideii de libertate. Ştiţi care este începutul ei, dar nimeni nu voieşte să recunoască unde este şi limita ei. Eu vă întreb pe d-voastra toţi: puteţi să admiteţi o libertate absolută pentru oricine de a face orice, chiar când faptul său ar fi jignitor unui alt membru al societăţii, sau chiar societăţii întregi? […] D-lor, nu mai invocaţi principiile de la 1789, nu mai citaţi autorităţi care nu se mai aplică în momentul de faţă. Dacă vă e scumpă o autoritate, atunci citiţi «Cauzele decadenţei la romani» de Montesquieu.” (Monitorul Oficial, 25 decembrie 1873/6 ianuarie 1874).
Propunând lectura lui Montesquieu (Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence, 1734), politicianul român sugera că orice principiu bine-intenţionat dar scos din contextul istoric care l-a generat şi mai ales deresponsabilizat prin lipsa ataşamentului civic, devine steril şi chiar periculos. Un asemenea principiu ajunge să fie deformat, având potenţial nociv pentru societatea contemporană care a luat naştere în urma afirmării istorice a respectivului principiu.
Aşadar, fanatismul religios este doar o faţetă a odioasele crime de la Paris. Cealaltă faţetă o reprezintă iresponsabilitatea socială secundată de lipsa de respect pentru aproape, iar pe alocuri de un laicism aberant!
„Da, nu trebuiau ucisi DAR…” este un argument care a fost repetat obsesiv in zilele atentatului. Acel DAR ii ucide din nou pe niste mazgalitori care, poate, meritau a fi ignorati dar nu ucisi. In acelasi timp, acest DAR ii disculpa pe niste indivizi care s-ar putea ca intr-o zi sa te ucida pentru ca ai indraznit sa scrii un articol despre sexul lui Allah.
Stimate domnule Andi,
acel „dar” nu îi ucide din nou pe caricaturişti decât în cazul în care vorbim de libertate de exprimare nelimitată. Dar ştim bine că ideea de „lipsă a limitelor” nu a fost confirmată de istorie, ba din contra.
Orice gest public stârneşte reacţii, de aceea libertatea trebuie să fie responsabilă, altfel atavismul instinctelor umane poate „reintra” în scenă, atât pe uşa din faţă, cât şi pe cea din spate. Dacă societatea modernă a reuşit să găsească unii numitori comuni care permit convieţuirea, nu înţeleg de ce unii ar trebui să încerce să lărgească o parte din aceşti numitori comuni în detrimentul altora şi, implicit, în detrimentul unor categorii de oameni.