Charlie și clasele periculoase

În afară de scenele cumplite cu crimele de la redacția Charlie Hebdo, mai există o imagine, strîns legata de acestea, șocantă și ea, indexînd însă un altfel de obscenitate. La marea manifestație pentru libertatea de expresie și, cel puțin indirect, împotriva islamismului, la un moment dat, lumea aplaudă lunetiștii. Unul dintre ei se ridică de pe acoperis și salută, spre bucuria generală.

În timp ce lumea se mobilizează zgomotos, prin identificarea cu Charlie, pentru libertatea de expresie, sistemele de securitate statale și para-statale, naționale și transnaționale, propun legi și tehnologii noi de supraveghere, ca și cum s-ar inspira dintr-un manual Foucault for dummies.

Cam în acelasi timp, baieții din Boko Haram omoară, dau foc, violează, dau foc în timp ce violează și omoară în timp ce dau foc mamelor si copiilor ce tocmai se nasc din respectivele mame. Parca ar fi o variantă instituționalizată și islamizată a aventurilor divinului marchiz doar că în Nigeria, Camerun și Ciad în loc de Franța.

E, probabil, o retorică proastă să contrapui o grozavie mai mare uneia mai mici ca să arăți, prin comparație, lipsa ei de semnificație. Nu asta încerc să fac aici. Există însă reziduuri imperiale active (cu radioactivitate istorică și politică) ce distribuie inegal – geografic dar mai ales social – abominațiile și obscenitățile. De aceea Boko Haram este mult mai cumplit și în același timp mai puțin vizibil decît frații Kouachi și cele două Kalașnikoave ale lor.

Împărțirea între cei ce sînt Charlie și cei ce nu se (chiar) identifică cu acesta funcționează într-o zonă a valorilor absolute. Parcă valorile clasice ale iluminismului european și ale secularismului se luptă cu forțele întunecate ale islamismului pre-modern, arhaic sau medieval. Forța acestei rupturi e atît de mare încît trece peste alte criterii valorice mai mult sau mai puțin înălțătoare – contează daca ești sau nu Charlie, nimic altceva. Sigur că, în câmpul de alternative deschis de această aliniere identitară apar și inevitabilele variante intermediare – aș fi Charlie, dar… – înfierate cu entuziasm de puriștii filocharliști. E chiar straniu cum oameni sofisticați, altfel critici față de orice frenezii identitare, se simt atît de ontologic Charlie.

Se poate spune și o poveste diferită. Cu valori mai neclare și ceva mai puțin absolute. Cei trei criminali sînt, în primul rînd, cetățeni francezi, născuți și crescuți în țara Revoluției și a drepturilor omului și de abia în al doilea rînd islamiști. Cum ar fi niște cetățeni români ce, în timpul liber, se roagă la Bafomet sau la Zamolxis și, inspirați de aceștia, omoară niște redactori de la Kamikaze.

Lumea nord-africană din care au venit părinții sau bunicii lor este una a fostelor coloniilor franceze, a războiului din Alger, o lume rasializată, brutală, fundamental inegală și strabătută de ruinele imperiului francez. Ruine ce se încarnează astăzi în blocurile imense din cartierele mărginașe ale Parisului. Șomajul în aceste cartiere este de 40-50% și umilința și resentimentul se împletesc aproape firesc acolo. În 2005, oamenii aceștia s-au revoltat, arzînd mașini, distrugînd magazine și luptîndu-se cu poliția. Era încă un soi de gest civic, un gest încă încadrabil în schema presupus seculară a statului (nu și neapărat a societății) din Franța. În 2014, o parte din baieții din cartiere au devenit criminali islamiști. E o schimbare ce arată mai mult incapacitatea statului de a integra acești oameni decît incapacitatea lor de a deveni cetățeni “normali”, educați și cu simțul umorului. Mai arată și incapacitatea stîngii franceze de a prelua această “problemă socială” și de a îi da un eșafodaj emoțional și intelectual coerent. Islamiștii parizieni ar putea să fie socialiști într-o altfel de societate franceză/ europeană. Repartiția inegală a unui anumit simț al umorului în Europa traduce un dublu eșec – al statului secular și al stîngii politice și culturale.

Foștii socialiști sînt însă îngroziți de “emigranții” nord-africani (majoritatea cetățeni francezi de altfel) și fascinați de elucubrațiile Frontului Național. Alții, mai intelectuali, merg pe strategia Charlie Hebdo – amărîții din periferii (ce țin, într-un fel, locul fostelor colonii) sint niste idioți insuficient de seculari, sofisticati și educați, de care trebuie să rîdem. E datoria noastră republicană și modernă să ne batem joc de noile clase de jos, care devin, încet, încet, o variantă contemporană a ceea ce burghezia franceză numea, în secolul al XIX-lea, les classes dangereuses.

Acum 150 de ani, clasele periculoase și laborioase au fost naționalizate, disciplinate si controlate prin statistici, științe sociale, igienă publică, poliție, infrastructură, educație, violență și cunoaștere. Astăzi soluția pare sa fie mai distractivă. Rîdem de ele – cind nu au Kalașnikov-ul în mînă, cel puțin – aplaudăm lunetiștii și ne lăsăm supravegheați în numele dreptului la exprimare.

Sîntem cu toții Charlie, fiindcă nu avem cum să fim Kouachi. Asta și pentru că ei nu au mari șanse să devină vreodată Charlie. Dar poate că, totuși, l’amour est plus fort que la haine.

 

 

 

Un comentariu

  1. motanubarosanu says:

    je suis care e
    je swiss falit
    je suis C(harlie)TP

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *