« Autrefois, au Japon, on louait des prêtres. Leur job ? Officier lors de fausses cérémonies religieuses organisées pour des mariages. Parfois, on profitait de l’occasion pour agrémenter l’assistance de quelques étrangers, également loués. Ça faisait plus international, donc plus chic. Tout ça, c’était pour le plaisir. Aujourd’hui, on loue des amis, mais pour d’autres raisons. Seuls, trop seuls, de plus en plus de Japonais n’hésitent pas à dépenser plusieurs milliers de yens pour passer un moment, une journée parfois, en compagnie d’un acteur de circonstance à la recherche d’un revenu d’appoint. Surfant sur le vague à l’âme de leurs compatriotes en manque de partenaire ou refusant la responsabilité d’une relation, une dizaine de sociétés – le double d’il y a huit ans – proposent une multitude de services. Chez Client Partners, l’un des leaders du secteur, le tarif de base évolue autour de 2 980 yens (21 euros) de l’heure, la première étant facturée 5 980 yens (42 euros), frais de transport inclus (Le Monde, 12 ianuarie 2014).
Hanul mongol Möngke avea o mare pasiune pentru piticii europeni, pe care-i socotea cele mai fascinante făpturi din lume. Plătind adesea mai mult decît greutatea lor în aur, reuşise să adune la curtea sa aproape 300 de pitici pe care îi dăduse pe mîna unor profesori ciudaţi ce aveau drept misiune să-i înveţe limbile latină şi chineză. Hanul supraveghea în fiecare lună progresele omuleţilor, cerîndu-le să-i recite cîteva versuri. Deşi nu pricepea o iotă din spusele lor, era încîntat de sonoritatea acelor cuvinte ce rămîneau de neînţeles pentru el şi-i răsplătea de fiecare dată pe profesori cu cîteva monede de aur. Se întîmpla ca în nopţile cînd hanul era chinuit de insomnie, fiind împresurat de umbrele dese ale duşmanilor pe care-i sfîrtecase în bucăţi, lăsîndu-i apoi pe seama vulturilor, să bată din palme de trei ori, semn că are nevoie de compania piticilor. Treziţi brusc din somn, piticii erau obligaţi să danseze, să facă tumbe, plecăciuni şi giumbuşlucuri, încercînd cu disperare să-l amuze pe Stăpînul Universului. Dacă reuşeau şi Möngke izbucnea în rîs, ştiau că aveau să primească o pungă cu aur plus o duzină de urechi de maimuţă, delicatesa supremă la curtea hanului. Dacă dădeau greş, îi aşteptau douăzeci de lovituri de bici şi două săptămîni fără mîncare gătită de bucătarii Stăpînului Lumii, doar cu ierburi şi rădăcini. Dacă se întîmpla ca un pitic să intre definitiv în dizgraţie, Möngke poruncea ca acesta să fie îmbrăcat în straie preţioase, ţesute special pentru el de cei mai pricepuţi croitori din Imperiu, fiind apoi trimis în chip de cadou, într-o cutie de bambus încrustată cu aur şi fildeş, unuia dintre vasalii săi de încredere, ca semn de maximă bunăvoinţă. Se spune că ar fi existat şi cîţiva pitici pe care Marele Han i-ar fi strangulat cu propriile-i mîini, dar aceste zvonuri nu sînt confirmate de surse istorice credibile.
Möngke pare să fi crezut, pornind de la observaţiile unui călugăr budist ce i-a stat o vreme alături, că piticii sînt oameni superiori, capabili de operaţii mentale imposibil de realizat de către oamenii obişnuiţi. Unii istorici susţin chiar că Marele Han era convins că dacă ar fi reuşit să adune la curtea sa toţi piticii de pe faţa Pămîntului, ar fi devenit invincibil, iar imperiul lui ar fi durat 10 000 de ani, la adăpost de orice pericol şi de orice distrugere. Fiind însă un spirit lucid, ştia că aşa ceva e imposibil, că vor mai exista mereu pitici neştiuţi de nimeni în creierii munţilor sau în jungle cu neputinţă de explorat, astfel încît imperiul său, la fel ca alte imperii, urma să fie spulberat, lăsînd loc altor şi altor regate desenate de misterioasele forţe fără chip ale Norocului şi Capriciului.
Însă luciditatea lui incomparabilă, devenită un preţios auxiliar al cruzimii sale de temut, nu-l împiedica să se lase pradă urii inexplicabile faţă de oamenii foarte înalţi, pe care-i socotea simple rebuturi naturale, bieţi muritori săraci cu duhul ce reprezentau o pată ruşinoasă pe obrazul omenirii. Ordinele sale erau extrem de precise : orice bărbat care depăşea cu mai mult de două capete înălţimea medie din Imperiu era sortit să fie ucis pe loc, leşul său trebuia ars, iar cenuşa urma să-i fi răspîndită în munţi ; orice femeie care depăşea cu două capete înălţimea medie trebuia strangulată, iar trupul ei tăiat în bucăţi era aruncat la cîini.
Se spune că Möngke ar fi murit de tristeţe, dar asta pare să nu mai fi interesat pe nimeni. Hanul Kublai, cel care i-a urmat pe tron, avea să prefere filosofia confucianistă, colecţionînd doar pitici originari din nordul Chinei.
