18 decembrie 2006: condamnarea comunismului in Parlamentul României

DISCURSUL
preşedintelui României, Traian Băsescu,
prilejuit de Prezentarea Raportului
Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
(Bucureşti, 18 decembrie 2006)

Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onoraţi membri ai Parlamentului României,
Distinşi invitaţi,
Dragi compatrioţi.

Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul ţării noastre. Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna regimul comunist. Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică.

Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au facut posibilă această tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză aprofundată a sistemului comunist din România. Comisia a făcut acest lucru, în peste 600 de pagini, lucru pentru care îi mulţumesc. Este nevoie în continuare de analize pertinente cu privire la aparatul de partid şi la structurile şi metodele Securităţii. Trebuie să avem o radiografie clară a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberantă şi o economie de comandă au produs consecinţe încă vizibile. Trebuie să avem cât mai multe detalii privind colectivizarea agriculturii, strămutările forţate, prigoana împotriva celor care au rezistat, distrugerea elitelor şi a sistemului educaţional tradiţional, hărţuirea cultelor şi arestările de personalităţi religioase.

Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului.

Concluziile Comisiei, pe care mi le însuşesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măştii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.

Pe baza examinării literaturii analitice şi a mărturiilor existente, care probează natura antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fostnelegitim şi criminal. Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie şi că unii oameni au crezut în sistem. Pentru copleşitoarea majoritate a populaţiei, a fost însă vorba de o existenţă mutilată, trăită sub teroarea directă ori indirectă şi în care noţiunea de libertate îşi pierduse orice sens. A sosit, aşadar, momentul să evaluăm natura şi moştenirea regimului comunist. Unii au cedat tentaţiei de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitând faptul că acesta a instaurat şi a consolidat teroarea comunistă în România, cu sutele sale de mii de morţi, regimul lui Nicolae Ceauşescu venind să se instaleze pe terenul pregătit şi curăţat de ea. Alţii au încercat să scuze ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate şi supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de paradă. Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire şi corupţie. România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spaţiului social, al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul/stat totalitar. Viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de partid.

În perioada dintre 1945 şi 1965, dominată de Gheorghiu-Dej, a fost aplicată teza „întăririi vigilenţei” şi a „intensificării luptei de clasă”. Atunci a fost creată Securitatea ca instituţie centrală a sistemului represiv. Raportul oferă date cutremurătoare despre Gulagul românesc, cu ale sale penitenciare şi lagăre de exterminare prin muncă forţată. Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt doar câteva din numele de pe această veritabilă hartă a morţii. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor privind întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul său au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor şi copiilor: în urma interzicerii avorturilor şi a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale căror destine erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul naşterii. Disidenţa a fost strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Menţionez aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului; arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice şi a cultelor protestante sau neoprotestante.

În 1975, Nicolae Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor.

Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practică deciziile politice. Ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea şi intimidarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Când încercăm să dezvăluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul să nu uităm că arhitecţii şi beneficiarii lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări. Regimul a inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită complet intereselor totalitare.

Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Moştenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.

Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport şi pe care ţin să le amintesc aici, caargument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele:

(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.

(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor din noiembrie 1946.

(3) distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai.

(4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem;

(5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de seamă reprezentanţi ai elitelor din România au fost eliminaţi fie prin asasinat, fie prin deportare, întemniţare, muncă forţată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăţiei colective şi persecutarea familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste. S-a recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţămîntul superior.

Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate sau strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de Comisie, se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării provine din ascunderea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Graniceri şi alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.

(6) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;

(7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);

(8) Represiunea împotriva cultelor şi exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnice româneşti, cât şi din rândul minorităţilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, persecuţiile împotriva mişcării sioniste.

(9) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).

(10) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.

(11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).

(12) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960), precum şi înscenările din 1965 şi din anii următori.

(13) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.

(14) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai curajoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de trădare.

(15) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii 1980, inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.

(16) Consecinţele dezastruoase ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.

(17) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamnat un întreg popor.

(18) Utilizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui absurd experiment de inginerie socială.

(19) Distrugerea reperelor morale ale societăţii româneşti şi a valorilor ei de solidaritate, în lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.

(20 ) Masacrarea cetăţenilor revoltaţi, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Pentru aceste motive,
Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. 
Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal.

Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiraţia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Aduc aici, în sesiunea solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Ion Flueraş, martirilor Bisericilor precum Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor şi disidenţilor. Ţin să-mi exprim preţuirea faţă de curajul patriotic şi demnitatea tuturor supravieţuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori direcţi ai tragediei noastre ca naţiune. Ţin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care şi-au ridicat direct glasul împotriva lui Nicolae Ceauşescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi cu totul în uitare, al lui Liviu Babeş, care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc la Poiana Braşov pe pârtia Bradu în semn de protest faţă de un regim criminal. În acelaşi timp, îmi exprim compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român.

Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”, „Radio France Internationale”, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Îi elogiez pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la Europa Liberă, conştiinţa morală a românilor.
Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer nicio clipă la marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi să participe lunar la şedinţe golite de orice conţinut. Mă refer la instituţia „partidului conducător“, deci la aparatul care a făcut posibil regimul totalitar comunist. În cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist, ilegitim şi criminal.

În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii. 

Raportul Final conţine numeroase propuneri. Mi-au reţinut atenţia următoarele:

– Solicit susţinerea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a declaraţiei mele de condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

– Susţin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste şi propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al Victimelor Comunismului. 

– Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii deschise. Pe lângă Muzeu este necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală.

– Propun organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.

– Susţin organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.

– Propun formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar.

– Susţin necesitatea identificării unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”.

– Susţin modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar.

– Susţin modificarea şi completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de perioada comunistă. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de către membrii şi experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei de modificare a Legii Arhivelor arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.

– Susţin solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut.

– Susţin propunerea privind înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste.

– Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu.

Daţi-mi voie să adaug că aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astăzi va da roade numai dacă ne vom elibera de orice spirit partizan. După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a comunismului. Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria noastră ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români şi de viitori cetăţeni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trăit pe pielea noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.

Evocând acum o perioadă pe care mulţi ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertăţii. Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, ţin de valoarea universală, sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu faţa spre un viitor în care dispreţul faţă de individ nu va mai rămâne nepedepsit.

Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu toţii cum vrem să trăim de acum înainte. 

Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoşi, mai încrezători în forţele noastre. 

Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituţiile statului nu par încă să urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor civile. De la ce se întâmplă în spitale, la procesul de restituire a proprietăţilor, la modul cum se desfaşoară actul de justiţie, la relaţia instituţii publice-cetaţean şi până la realitatea penitenciarelor, vedem că lipsa de respect pentru om nu a dispărut încă.

Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm ? Ca preşedinte al românilor, aş putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai importantă: dreptul de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituţii. Ele n-au voie să fie discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile şi mentalităţile trecutului nostru recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfecţiunile sistemului nostru politic, ineficienţa anumitor instituţii. Dar vinovate nu sunt instituţiile statului de drept, ci modul în care noi le facem să funcţioneze, modul în care mulţi înţeleg să le utilizeze pentru realizarea propriilor interese.

Sunt mulţi, de asemenea, cei care, răzbiţi de greutăţile de astăzi, par să-şi fi pierdut încrederea în virtuţile democraţiei în care am intrat. Ei ajung să privească nostalgic spre un trecut care, în momentele grele ale acestei prelungite tranziţii, începe să le pară dintr-o dată luminos. Am să le răspund că, merită să-şi reactiveze memoria. Să-şi amintească frigul, foamea, întunericul şi umilinţa care pusese stăpânire peste vieţile noastre. În casele multor români acestea mai există, din păcate, şi astăzi. Nu trebuie să uităm că nicio societate adevărată nu se poate ridica pe exproprierea libertăţii cetăţenilor ei. Nicio bunăstare nu e posibilă într-o societate de oameni neliberi.Poate că răul cel mai mare pe care l-a făcut comunismul este ignorarea rostului libertăţii pentru fiinţa umană. Numai că instituţiile libertăţii democratice nu funcţionează de la sine. Orice maşinărie administrativă, ca să funcţioneze, are nevoie de oameni calificaţi nu numai profesional, dar calificaţi şi pentru democraţie şi libertate. 

Am văzut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul instituţiilor şi pe cel al oamenilor. Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi.Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.
Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul democratic în care trăim. Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai circumspecţi faţă de propunerile utopice şi extremiste, care vor să pună în discuţie ordinea constituţională şi democraţia. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de multe ori tentaţia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii individuale, de inventivitate şi creativitate care şi-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună drepturile fundamentale sub semnul întrebării.

Lecţia trecutului ne dovedeşte că orice regim care-şi umileşte cetăţenii nu poate dura şi nu merită să existe. Acum, fiecare cetăţean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar instituţiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă umiliţi. În această perioadă de tranziţie s-a vorbit mult despre criza morală a societăţii. Ea ţine de numeroase aspecte ale vieţii zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziţie dacă vom face, împreună, un adevărat examen de conştiinţă naţională. Declaraţia mea de astăzi şi propunerile pe care vi le-am prezentat vor încuraja acest proces.

Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.

Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un teren curat.

Vă mulţumesc ! La mulţi ani români! Sărbători Fericite!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *