Fernando Pessoa, „Cronica vieţii care trece”, (fragment 2)

11
Ophéliei Queiroz

Bebeluşul meu, Bebeluşul meu scump,
Fără să ştiu când îţi voi da această scrisoare, scriu de acasă, duminică, după ce am rezolvat totul pentru mutatul de mâine dimineaţă. Iar mă doare gâtul; e o zi de ploaie: sunt departe de tine – şi asta e tot ceea ce fac astăzi, în perspectiva plictiselii mutatului de mâine, pe ploaie şi poate din nou bolnav, într-o casă în care nu este absolut nimeni. Bineînţeles (dacă nu cumva voi fi deja complet însănătoşit şi voi aranja lucrurile în vreun fel oarecare), am să-i cer adăpost aici, în Baixa, lui Mariano Santana1, care, pe lângă faptul că mi-l acordă cu dragă inimă, mi-a tratat gâtul cu competenţă, aşa cum a făcut în 19 luna asta, când am avut altă angină.

Nu-ţi închipui ce dor mi-e de tine în asemenea momente de boală, deprimare şi tristeţe. În cealaltă zi, când ţi-am vorbit despre starea mea de boală, mi s-a părut (şi cred că pe bună dreptate) că subiectul te plictisea, că puţin îţi păsa de mine. Înţeleg perfect că ţie, fiind sănătoasă, puţin îţi pasă de ce suferă ceilalţi, chiar când acei „ceilalţi“ sunt, de exemplu, eu, cel pe care spui că-l iubeşti. Înţeleg că o persoană bolnavă e pisăloagă şi că e greu să fii tandru cu ea. Dar eu îţi ceream doar să simulezi această tandreţe, să te prefaci că îmi porţi afecţiune. Asta, cel puţin, nu m-ar durea atât de mult ca amestecul dintre interesul tău faţă de mine şi indiferenţa ta în privinţa indispoziţiei mele.
Mâine şi după aceea, cu cele două mutări şi cu boala asta, nu ştiu când te voi putea vedea. Sper să ne întâlnim la ora fixată mâine – la 8 seara sau după aceea. Nu ştiu dacă voi reuşi să te văd la amiază (deşi mi se pare dificil), pentru că la 8 cineva care se simte ca mine ar trebui să fie în pat.
Cu bine, iubiţico, fă tot posibilul să ţii la mine cum se cuvine, să resimţi şi tu suferinţele mele, să-mi doreşti refacerea; fă-o, cel puţin, simulând ceva mai bine.
Multe, multe sărutări, de la al tău, mereu al tău, dar foarte părăsit şi dezolat
28.3.1920
Fernando

158-159

Cronica vieţii care trece
I
5 aprilie 1915
Recent, prin prăfăria stârnită de unele campanii politice, a căpătat o nouă vizibilitate obiceiul grosolan de polemist care constă în a ţine de rău pe cineva dacă îşi schimbă partidul, o dată sau de mai multe ori, sau care se contrazice frecvent. Oamenii inferiori care îşi exprimă opiniile continuă să folosească acest argument ca şi cum ar fi depreciativ. Poate nu e prea târziu să stabilim, fiind vorba de o temă delicată ce se referă la relaţiile intelectuale, adevărata atitudine ştiinţifică.
cronica-vietii-care-trece

Este ciudat şi inexplicabil ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi sensibilitate să-şi menţină întotdeauna o aceeaşi opinie, mereu coerentă cu sine însăşi. Necontenita transformare a tuturor lucrurilor se petrece şi în corpul nostru, prin urmare şi în creierul nostru. Atunci cum, dacă nu din cauza vreunei boli, poţi să admiţi şi să repeţi anomalia de a voi să gândeşti astăzi acelaşi lucru pe care l-ai gândit ieri, când nu doar creierul de astăzi nu mai e cel de ieri, dar nici măcar ziua de astăzi nu mai este ziua de ieri? A fi coerent e o boală, poate un atavism; datează de la strămoşi animalici pentru care existenţa unei asemenea năpaste ar fi naturală.

Coerenţa, convingerea, certitudinea sunt, în plus, nişte dovezi evidente – dar de câte ori inutile – ale lipsei de educaţie. Este o lipsă de educaţie faţă de ceilalţi să fim mereu aceiaşi în ochii lor; înseamnă să-i plictisim, să-i enervăm cu lipsa noastră de varietate.
O făptură cu nervi moderni, cu o inteligenţă fără perdele, cu o sensibilitate vie are obligaţia cerebrală de a-şi schimba opiniile şi certitudinile de mai multe ori în aceeaşi zi. Trebuie să aibă nu credinţe religioase, opinii politice, preferinţe literare, ci senzaţii religioase, impresii politice, impulsuri de admiraţie literară.
Anumite stări sufleteşti datorate luminii, anumite atitudini inspirate de peisaj au, mai ales atunci când sunt excesive, dreptul de a pretinde de la cel care se confruntă cu ele opinii politice, religioase şi artistice precise, cele pe care le insinuează ele, şi care vor varia, cum e de la sine înţeles, conform variaţiei exteriorului. Omul disciplinat şi cult face din sensibilitatea şi inteligenţa sa oglinzi tranzitorii ale ambianţei: este republican dimineaţa şi monarhist la asfinţit; ateu sub un soare descoperit şi catolic ultramontan la anumite ore de umbră şi de tăcere; şi, neputând să-l admită decât pe Mallarmé în acele momente ale înserării citadine în care se aprind luminile, el trebuie să resimtă întregul simbolism al unei invenţii de om nebun când, faţă în faţă cu singurătatea mării, nu admite să-i vorbească decât cea din Odiseea.

Fernando Pessoa
Cronica vieţii care trece

Traducere şi note de
DINU FLĂMÂND şi MICAELA GHIŢESCU
Ediţie îngrijită, antologie şi prefaţă de
DINU FLĂMÂND

© HUMANITAS FICTION, 2014

Convingeri profunde nu au decât fiinţele superficiale. Cei care nu sunt atenţi la lucruri, care le văd doar ca să nu se lovească de ele, aceştia au întotdeauna aceeaşi opinie, sunt cei integri şi cei coerenţi. Politica şi religia se folosesc de acest tip de lemn, şi de aceea ard atât de prost în faţa Adevărului şi a Vieţii.
Oare când se va trezi în noi justa noţiune că politica, religia şi viaţa socială sunt doar grade inferioare şi plebee ale esteticii – estetica celor care încă nu o pot avea? Doar atunci când o omenire eliberată de prejudecăţile sincerităţii şi ale coerenţei îşi va fi deprins senzaţiile să trăiască independent, vor putea fi atinse frumuseţea, eleganţa şi seninătatea în viaţă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *