Nu doar episcopul, ci şi regele figura ca o persona mixta, pentru că şi lui îi era atribuită o anumită capacitate spirituală ca emanaţie a consacrării şi ungerii. Este adevărat că doctrina papală i a refuzat în cele din urmă regelui caracterul clerical sau a redus acest caracter la nişte titluri şi funcţii onorifice nesemnificative. Cu toate acestea, autorii din Evul Mediu târziu au continuat să sublinieze că regele nu era „pur laic” sau, în limbaj juridic, nu era „o persoană obişnuită”.
[…]
Guillaume de Nogaret a afirmat nu doar o dată că era gata să moară pro rege et patria. El a fost, cu o anumită ocazie, chiar mai precis atunci când a afirmat că „prin jurământul său de credinţă, el era obligat să şi apere Regele […] precum şi patria, regatul Franţei”. Ceea ce a vrut să spună Nogaret este evident: în calitate de miles, cavaler, el era obligat să şi apere seniorul feudal şi, ca membru al corpului politic al Franţei, el, întocmai ca oricare alt francez, era obligat să apere acest corp, patria. Faptul că, fiind creştin, era obligat să apere şi Biserica a fost repetat de către Nogaret în nenumărate rânduri; dar acest lucru este mai puţin relevant aici. Formula pro rege et patria, „pentru rege şi patrie”, a supravieţuit până în epoca modernă; în mod normal, nu s ar fi simţit – în secolul XX la fel de puţin ca în secolul al XIII lea – că, de fapt, două straturi diferite se suprapuneau şi două obligaţii diferite coincideau: una feudală, cealaltă publică. La urma urmei, seniorul feudal era, în acelaşi timp, capul corpului politic şi ce diferenţă ar fi fost dacă un om îşi sacrifica viaţa pentru „cap” sau pentru „membre” sau pentru „cap şi membre” împreună? Ar fi dificil de spus exact unde anume ar fi trebuit trasă linia de demarcaţie – şi totuşi, posibilitatea unui conflict între aceste obligaţii nu fusese înlăturată.
Situaţia avea un aspect oarecum diferit din punctul de vedere al regelui. El putea să lupte şi să moară pro patria, dar nu pro rege, adică pentru el însuşi. El ar fi putut, în acest caz, să moară pentru dinastie, pentru succesiunea la tron; sau pentru „Coroană” şi „Demnitatea Regală”, dacă ar fi ales totuşi să lupte. Faptul că regele medieval mergea el însuşi la luptă şi îşi mânuia sabia era un lucru de la sine înţeles, cel puţin în Occident. Acest ideal al unui rege luptător era, în ansamblu, necontestat în secolul al XIII lea. În 1283, regii Napolelui şi Siciliei, Carol de Anjou şi Petru de Aragon, erau gata să şi rezolve neînţelegerile politice printr un duel. Juriştii susţineau că omul purtând război pentru binele comun al regatului era şi cel mai demn să ocupe tronul. Poporul francez, în 1308, a considerat de la sine înţeles ca regele său să şi conducă armata în război sous le peril de votre vie. Ar fi uşor să se adauge zeci de alte observaţii similare alese la întâmplare din scrierile umaniştilor. Nu sunt puţini regi războinici în analele Evului Mediu târziu sau ale Renaşterii. De fapt, una dintre discuţiile cele mai interesante din punct de vedere filozofic referitoare la obligaţia regelui de a şi oferi viaţa pro patria, care îmbina argumentele tradiţionale ale secolelor al XIII lea şi al XIV lea cu idealuri umaniste a pornit din pana unui autor al Evului Mediu târziu, Enea Silvio Piccolomini, mai târziu papa Pius al II lea.
Ernst H. Kantorowicz
Cele două corpuri ale regelui
Traducere de Andrei Sălăvăstru
Prefaţă de William Chester Jordan
Postfaţă de Alexandru Florin Platon
Polirom, Iasi, 2014
Acest umanist învăţat a dedicat împăratului habsburgic Frederic al III lea, în 1446, un tratat al cărui titlu – De ortu et auctoritate imperii Romani – trădează descendenţa sa din literatura politică a secolului precedent. În acest pamflet, Enea Silvio a discutat, alături de alte subiecte, despre războaiele şi urgenţele cu care se putea confrunta un stat. În maniera tradiţională, el a afirmat că în caz de necessitas a binelui public, Principele avea dreptul de a confisca proprietatea privată chiar şi a cetăţenilor merituoşi. Principele, spunea el, poate să solicite ad usum publicum chiar şi viaţa unui cetăţean, „întrucât noi nu ne naştem doar pentru noi înşine”. El i a amintit împăratului de bărbaţi şi femei ilustre care, pentru binele unei comunităţi, grup sau popor, fuseseră sacrificaţi şi i a menţionat în acest context pe Iona şi Arion, romanul Curtius şi grecoaica Ifigenia: Expedit enim unum hominem mori pro populo, „Este potrivit ca un om să moară pentru popor”. Influenţa Renaşterii este reflectată de adunarea pestriţă de figuri clasice şi biblice. Dar apoi Enea Silvio s a întors la căi mai tradiţionale şi a argumentat:
-
„Nu trebuie să pară prea greu dacă spunem că, pentru folosul întregului corp, o mână sau un picior, care în stat sunt cetăţenii, trebuie să fie amputate, întrucât Principele însuşi, capul corpului mistic al respublica, trebuie să îşi sacrifice viaţa atunci când statul cere aceasta”.
