Mitul Conspiraţiei este viu impregnat în rândul elitelor politice din aproape toate epocile, iar cele naziste şi comuniste nu fac excepţie. Cum „conspiratorii” pe care îi vizează adesea sunt, începând cu secolul al XVIII-lea în special evreii, putem remarca la ambele ideologii aceeaşi apetenţă pentru denunţarea complotului iudeo-masonic. În epocă a făcut furori (mai face şi azi în anumite momente bine calculate) teoria legată de acţiunea malefică a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului. Deşi s-au dovedit a fi falsuri fabricate de poliţia ţaristă, acestea au cunoscut un reviriment fantastic în primul război mondial, dar şi în perioada premergătoare celui de-al doilea. Naziştii au dus la maximum mefienţa faţă de complotul pus la cale de Marele Sanhedrin al evreimii mondiale (cu consecinţe care „devoră” şi azi ideea de umanitate), dar nici Stalin n-a stat cu mâinile în sân (vezi « complotul medicilor evrei », procesul şi lichidarea acestora, ca şi înlăturarea prin mijloace criminale a evreilor din Biroul Politic al partidului).
O discuţie dintre istoricii Ernst Nolte şi François Furet („Fascism şi comunism”, Grupul Editorial ART, 2007) în ceea ce priveşte chestiunea evreiască, analizată în raport cu cele două totalitarisme, merită toată atenţia. Nuanţat, Furet îi reproşează lui Nolte consecinţele imediate ale tezei sale potrivit căreia „Gulagul a precedat Auschwitzul”. Deşi cronologic afirmaţia e adevărată, Furet constată că ea „nu are sensul unui lanţ cauză-efect”. În acest fel, afirmă Furet, e uşor ca Nolte să poată fi acuzat că vrea să disculpe nazismul şi să dea apă la moară literaturii care neagă crimele împotriva evreilor, chiar dacă istoricul german are ceea ce el însuşi numeşte „Streitpunkte” (puncte divergente) cu cei care susţin această idee. Nolte a fost acuzat făţiş de revizionism de istoricii contemporani, iar Eric Hobswam s-a arătat cel mai intransigent. Dar să vedem cum s-a purtat eleganta corespondenţă dintre Nolte şi Furet, în limitele unei depline urbanităţi, într-adevăr sine ira et studio.
„Motivaţiei raţionale” a urii lui Hitler faţă de evrei, anume că aceia au susţinut Revoluţia Bolşevică şi că deci dinspre ei vine pericolul bolşevizării Europei (teza lui Nolte), Furet îi contrapune teoria potrivit căreia ura faţă de evrei este mai veche decât datarea cronologică a Revoluţiei din Octombrie: „Înainte de a fi ţapii ispăşitori ai bolşevismului, ei au fost şi ai democraţiei”. Căci, consideră Furet, „şi dacă e adevărat că se supun acestei nenorociri, dată fiind relaţia lor privilegiată cu universalismul modern, ei o fac în două roluri, şi ca burghezi, şi în calitate de comunişti, prima imagine fiind anterioară celei de-a doua”. „Nucleul raţional” al antisemitismului nazist, de care vorbeşte Nolte, este, mai degrabă, după Furet „constituit din suprapunerea imaginară a celor două încarnări succesive, nu şi incompatibile, ale modernităţii de către evrei”.
Pentru autorul cărții „Fascismul în epoca sa”, „soluţia finală” nu poate fi „inteligibilă” – prin opoziţie cu „comprehensibilă” – fără a recurge la „mesianismul evreiesc în sine” şi la reprezentarea pe care Hitler şi cei care l-au urmat în acţiunea sa diabolică o aveau despre acest mesianism. De altfel, expresia „mesianism evreiesc” apare la Furet, în interpretarea pe care o dă Revoluţiei Franceze, anume în punctul în care critică interpretarea „simplistă” a sionismului de către stânga franceză. Pentru a evita însă „excepţionalismul”, Furet anunţă că tot aşa de bine există şi un mesianism „rus” sau „şiit”. Și noi românii suntem abonați la idee, chiar dacă nu strălucim. Începând prin a preciza că teoria hitleristă conform căreia „evreii ar trage sforile politicii mondiale” nu trebuie nici măcar negată, ci pur şi simplu doar respinsă, într-atât este de falsă, Nolte afirmă că nucleul raţional al antiiudaismului nazist constă în „realitatea factuală a rolului important pe care personalităţi de origine evreiască – în virtutea tradiţiilor universaliste şi mesianice proprii iudaismului istoric – l-au jucat în sânul mişcării comuniste şi socialiste”. Pentru a fi corect înţeles, Nolte precizează că nucleu raţional nu înseamnă neapărat nucleu legitim. Raţional, după istoricul german, ar fi ceva ce „putem constata în mod inteligibil sau ceva ce ne putem reprezenta în mod imanent”. Şi propune exemple despre antisemitismul fabulaţiilor Evului Mediu, care făcea din evrei conspiratori care foloseau sângele creştin sau care îndeplineau „omoruri rituale”.
Consecvent cu teoria sa, Nolte spune ceva ce poate stârni reacţii adverse puternice. Istoricul german afirmă nici mai mult nici mai puţin că „putem vedea un nucleu raţional al pogromului în monopolul evreiesc (mai degrabă constrâns decât voit) asupra împrumuturilor băneşti”. Este destul de insidios raţionamentul lui Nolte şi îndeajuns de iritant pentru cei care nu vor să reducă totul la „idee” sau la „pura analiză”: „Aceste mişcări de insurecţie împotriva cămătarului sunt lesne de înţeles, dar cu siguranţă erau nejustificate pentru că împiedicau dezvoltarea comerţului”! Trebuie să recunoaştem că acest tip de arguţie al lui Nolte poate vexa şi trimite uneori la subtilităţi care par de-a dreptul sofiste. Adică, poţi fi împotriva cămătarului, ca individ care-i spoliază pe alţii, dar nu împotriva cametei, fiindcă ultima are statut de catalizator al prosperităţii! În raport cu măreţia istorică a evreilor ca „popor ales al lui Dumnezeu”, Nolte sugerează că explicaţia pentru care s-a vorbit de evrei doar ca „victime” unice, nu şi ca „participanţi” la o tragedie care i-a inclus şi pe alţii, poate fi un obstacol în calea punerii pe acelaşi plan cu ei a ţiganilor, de pildă. De fapt, Nolte militează tocmai pentru lărgirea cadrului discuţiei, prin propunerea acelui „nesuferit” nucleu raţional al antisemitismului tocmai pentru a putea fi deschisă calea înţelegerii altor „anti…” („antigermanismul” chiar!) în vederea eliberării discuţiei despre adevăr.